de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

ASPECTE URMUZIENE ÎN PROZALUI ROMULUS VULPESCULECTURI SUB ABAJURÎn literatura contemporană,Romulus Vulpescu s-a impus ca poet.El îşi hrăneşte creaţia din elanurifilologice si din cultul rafinamentelorlivreşti, Romulus Vulpescu îşi centreazălirica pe beatitudinea artificiului şipe un principiu vădit exuberant almimesis-ului formelor. Poemele saleau ca model, sub aspectul formei, sprepildă, romanţele lui Minulescu, iar subaspect lexical poezia de dragoste a luiAdrian Păunescu. O seamă de exegeţişi oameni de cultură şi-au exprimatopinia în presa vremii (periodice sauvolume de critică literară): NicolaeManolescu, în Contemporanul, nr.1; 1966; idem, în România literară,nr. 18; 1979 Cornel Regman, înLuceafarul, nr. 2; 1966; în Steaua,nr. 8; 1968; D. Cristea, în Românialiterară, nr. 8; 1971; FIorinManolescu, în Argeş, nr. 3; 1971;Marian Popa, în Săptămâna, nr. 15;1971; Emil Manu, în Orizont, nr. 3;1972; idem, în România literară,nr. 13; 1973; Gh. Grigurcu, Poeţiromâni de azi, Bucureşti, 1979;Cornel Moraru, Semnele realului,1981; Alex. Stefanescu, Între daşi nu, 1982; Al. Balaci, în Românialiterară, nr. 14; 1983; Al. Cistelecan,Poezie şi livresc, 1987; MonicaLovinescu, Unde scurte. Jurnalindirect, 1990.Noi vom aduce însă în discuţiecâteva aspecte urmuziene detectabileîn volumul de proză – Exerciţii de stil– apărut la Editura pentru literatură,1967. Sub aspect structural, volumulare trei secţiuni: Exerciţii de stil – lapersoana a III-a, Exerciţii de stil –la persoana a II-a, Exerciţii de stil– la persoana I. Dar, ca să vedemcare sunt aspectele urmuziene în prozalui Romulus Vulpescu, vom aduce îndiscuţie mai întâi câteva consideraţiidespre prozele lui Demetrescu-Buzau,cunoscut în literatură sub numelede Urmuz. În articolul ProteiculUrmuz (Cronica, 49/ 1969, p. 7, 9),George Pruteanu nota: „Personajeleurmuziene trăiesc într-o irealitateperfectă; singurul contact cu viaţareală, posibilă, îl iau prin moarte”.Disociindu-se de consideraţiile luiNicolae Balotă din revista Argeş,pentru care Urmuz ar ironizarealitatea dată, profesorul Pruteanuprecizează: „Universul lui nu are decâtun singur punct de tangenţă cu celuman: moartea.” (George Pruteanu,România literară, nr. 21, 21mai1970). În deja menţionatul articoldin revista ieşeană Cronica, autorulargumenta de ce nu împărtăşeşteopinia lui N. Balotă potrivit căruia„în literatura lui Urmuz absurdula luat locul tragicului”. ProfesorulPruteanu opinează că „nu e vorba deo substituire, ci de înglobare. Ca şila Kafka, la Urmuz tragicul ia formăabsurdă…” (în România literară, nr.21, 21mai 1970). Vom vedea, în celece urmează, aşa cum aprecia GeorgePruteanu în articolul Proteicul Urmuz,de ce acesta „e absurd în formă,tragic în fond”. La aceste aspecte seadaugă şi scenografia apocalipticăşi comicul care capătă accentemacabre (cf. Nicolae Balotă, în eseullui din revista Argeş nr. 4/1970).Aspectele acestea le întâlnimchiar în proza ce deschide volumul din1967 – Recital extraordinar (stilulsec). E de mirare cum proza aceastaa trecut de cenzura comunistă, pentrucă, iată cum începe: „Dictatorului nu-iplăcea muzica. Dar o tolera – numaimarşurile – pentru că era înscrisă-npartea culturală a programului deguvernare.” Aluzia la cel care eraa toate cunoscător este mai multdecât străvezie. În proza menţionată,se vorbeşte despre un conflict întredictator şi un biet pianist – singurulcare nu interpreta marşuri – şi destratagema pusă la cale de a-l atragede partea sa: „Dictatorul se consideraşi muzicolog şi, ca să aibă adversar, îlpăstra între zidurile ţării. Ţară forţată.Dar nu-i dădea voie să cânte (…)Dictatorul cugetă că dacă reuşeşte să-latragă pe solist în fanfara personală,ar înscrie o mare victorie în palmaresullui de muzicolog (…) Aici e nevoiede-un şoc psihologic: îi dau voie săcânte.” Efectul comic, ce transparede la sfârşitul prozei rezidă în faptulcă şocul psihologic pe care se bazaDictatorul are efect de bumerang– cel umilit va fi nu adversarul său,ci el însuşi: „Din scaunele staluluidin loji, de la balcoane îl priveau (pepianist – n. n.) patru mii de ochi.Imobili. Sala era plină. Doamne,domni, copii. Manechine. Manechineletuturor vitrinelor ţării fuseserăinvitate. În seara aceea, la concertulextraordinar. Din loja Dictatoruluiporni un râs teribil, sec, sunândmultiplicat în tăcerea cu manechine(…) Atunci, izbucniră aplauzele celor2000 de manechine. Acoperind râsulsperiat al Dictatorului.” Aceasta esteimaginea Dictatorului, reflectatăîntr-o oglindă monstruoasă.Efectul comic urmărit de autor estedesăvârşit, tipic urmuzian: personajul– Dictatorul – este, în egală măsură,ridicol şi tragic.Tot pe scenografie apocalipticăsunt construite şi alte două proze –Dispariţia micului burghez (stiluldetaşat) şi Spălaţi salata (stilulelocvent), unde absurdul situaţiilorconferă fiecărui protagonist în parteun destin tragi-comic. Ambelecreaţii prelucrează ideea aneantizăriiindividului. Prima pleacă de la unconcept vehiculat de propagandacomunistă, la începutul instalăriiregimului – dispariţia miculuiburghez. Procesul acesta real, care acurmat tragic destinul multor indivizi,e tratat în registru comic. Banalulcotidian va fi bulversat prin inserţia uneisituaţii care va declanşa „apocalipsa”:„Ţinea scriptele unui magazin dealimentaţie publică. Avusese douăcase la mahala. Şi o prăvălioară cuşireturi. Acum auzea în jur cuvântul (…) S-a interesatwww.oglindaliterara.roConstantin Miudiscret şi a consultat literatura despecialitate. S-a recunoscut întocmai.Şi asta l-a scăzut în proprii ochi.” (s.n.). De aici începe totul. Procesulaneantizării individului va fi ilustrat,din aproape în aproape, sub aspectultemporalităţii: „Într-o dimineaţă, cândse pieptăna, a băgat de seamă că is-au lungit pantalonii. Iar pantofii îiscăpau din picioare (…) Scădea însăzilnic. (…) În doi ani – un metru şi ceva.Ajunsese cât o păpuşă mai mare.”(s. n.). Naraţiunea, care e bazată peimperfectul evocării, reliefează cupregnanţă portretistica unui personajtragic, în momentul când e nevoit să-ţipărăsească patul conjugal pentru o…scrumieră: „... nu mai ieşea din casădecât cu buzunarele lestate cu alice(…) Se claustra. Ieşea doar ca să-şicumpere câte-o ţigară, pe care dacăo-ntrecea în dimensiuni (…) O fumarezemată de scrumieră. Alta decâtaceea-n care dormea (…) Nu maiîmpărţeau patul conjugal. Era riscant.Se rătăcea între cutele cearşafului şise sufoca sub avalanşa plapumei.”Explicaţiile în legătură cu motivelestrămutării sunt în maniera prozelorlui Urmuz, absurdul situaţiei ilareascunzând tragicul. Culmea absurduluiîntrece pe cea a personajelorurmuziene, în sensul că protagonistulnu are parte nici măcar de o sinucidereşi conştientizând situaţia fără ieşire ecuprins de remuşcare şi ruşine: „…într-o dimineaţă, când se trezi, nuse mai găsi. Se căută cu disperareşi înţelese că a-ncetat să mai existe.Strigă, ca măcar să se-audă. Cuprinsde jale, hotărî că nu mai poate sătrăiască-n felul acesta (…) Se strecurăsfârşit pe gaura de scurgere a apeidin balustrada balconului, azvârlinduse,de la etajul opt, în stradă. Voceai se rostogoli puţin în aer, însă întreblocurile înalte de pe strada luiera mereu curent, sus. Şi rămasesuspendat (…) mortificat de ruşineagestului nereuşit, începu să strige. Darnu-l auzea nimeni.”Cea de-a doua proză – Spălaţisalata… are la bază un fapt banal,care va fi convertit într-o situaţietragică: „Totul a pornit de la o salată.O salată nespălată cum se cuvine.” Şiaici, procesul aneantizării individuluiva fi urmărit şi ilustrat, din aproape înaproape, sub aspectul temporalităţii:„Dimineaţa, se trezi mai greu, cu unfel de anchiloză-n oase (…) A doua zi,în tramvai, l-a călcat cineva pe degetulmare cu bătătură cronică. Sub masa dela registratură, într-o clipă de acalmie,şi-a scos pantoful şi ciorapul, ca să-şimai frece nodul dureros (…) Când să-î8561