de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

JURNALNebun de capBietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Numă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nuvulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilorle preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea luito be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu opoate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumitgen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte.Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci,handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milăde mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamonteste iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Euîi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adâncinconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă,poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poatefrumuseţea să sporească,când e perfectă? Iartă-miîntrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-itrebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric,vin strigoii,în febra nopţii frumuseţea nu se vede,înîntuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul a rămas, elcrede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate,Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ceeste cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, esteiresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva laLondra, scrie pe un site imund, folosește corespondențapersonală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare aaplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurilealtuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-așduce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul estecalculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îlcheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nicivârsta, nici boala, nici handicapul nu te urâțesc , așacum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc deacest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți,o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător dinRitz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâneciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valoreazădouăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nua mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu.Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscurămizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fostlovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă.Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-aurevărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani,era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău,știe ce înseamnă a fi lovit. În București, în muklte locuri,scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește,toți au capete ca niște nuci.Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentrualții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei caretrebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudeștecu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare.Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul parea sta în loc. Apoi, brusc, intervine accidentul, MareleAccident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic.Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali.De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Dinobișnuință? Toate la un loc. Nu-mi vorbiți de iubireaabstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunțla poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne ducezilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea neva despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu măaprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul tristdinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-aivrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind,poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doarun joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, caun cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor șicuvintele tac și mă sting.* * *Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cinevacare mă numește nebun mă scutește de orice reproș.Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe numeStancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic8628 www.oglindaliterara.rode rudă. Singurul lui defecteste că , deși nu are minte,minte. Adică are douădefecte într-unul.Să-nmormântezi unrâu? În visele mele , mareacurge spre munte, iar tot ceeste nobil, dispare noaptea.Cuiele plâng. Pe umeri îmipun propria umbră. Îmiplace ” L”ange aux poupons”.Să dăm uitării iubirea șivom deveni cai, măgari,etc. În ce constă forța ceamare? În nebunie. Ați auzitde Kusniewicz? Rău, este Boris Marianun mare scriitor, adică amurit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor douăSicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greude reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și apărăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți dincauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecțiade limbă moartă”, o capodoperă?Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul.Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regelepalid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câiniifrumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta,pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva peȘoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este undrum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile peacoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciuminoaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân orașcu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printrebare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântulorb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitateaau stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inimasa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pezid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de lafisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei,seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nuadăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața eo glumă proastă.„ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi suntmai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” luiDostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli.Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ?Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoareaclipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele.Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de laintrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, dezborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge șivinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații,cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femeisoldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind aveșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii,Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură.Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi,de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu oglumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-amsimțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișuls-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul maisurâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se ducși le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinarecum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine,de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nuvreau.Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu oprimesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsăpână la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă,proastă.Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun,dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește debucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește,cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul careintră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți,poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, sescutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, terog să mă scrii”.