de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

EVENIMENTLa aniversareConstanţa Cornilă”Când te cert,Când ţi se pare că ţi-am închis porţile iubirii,Dar asemenea ceruluiEu aşteptSă te urce iubirea la mine.”(Ploaia – p. 64)Lumina ce curge odată cu timpul aduce ecoul denimeni învins. El poartă un nume, este numele poetuluişi prozatorului Gheorghe Andrei Neagu, ce se naşte:”Din milioane de secundeDevin un fluviuCe-mparte şi desparteLumina fără moarte.”De aceea astăzi zarea se deschide larg, aşezându-şialura arămie peste o zi bogată de toamnă. Toate fructeleaduc a lumină coaptă, pregătită pentru o sărbătoare.Frunzele îşi amână căderea pentru încă un timp,asigurând podoaba arborilor. Un covor de cuvinte pareaurit, aşteptând oaspeţii acestui fragment de viaţă ceseamănă cu o inimă.Uşa soarelui, pictată cu multe anotimpuri, pare otrăsură ce poartă încă razele fierbinţi pe bancheta sa,lustruită de Universul infinit.”La mulţi ani!” se aude glăsuind timpul, care seapropie din ce în ce mai mult de oaspeţii din ”Lacrimaiubirii”. ”La mulţi ani!” răspunde ”Arşiţa ploii”, ce areuşit să ”ascundă privirile după degetele unui gândînsângerat”. Un glas din lumină răspunde:”Doar mă gândeam din câte păsări e făcută săzboareO ploaie de cuvinte lucitoare.”Neoromanticul Gheorghe Andrei Neagu, cum îlnumeşte Horia Gârbea, referindu-se la ”Nunta neagrî”,s-a impus în literatură cu stilul său inconfundabil, atâtca poet, cât şi ca prozator. Autorul ”Templului iubirii”, al”Purtătorului de cruce”, al ”Morţii şobolanului”, cu toatăbroderia stilului său narativ şi ex-narativ, filosofic şisubterfugiar, cu filosofia complexă a personajelor sale,cu imagini de o impresionantă trăire din ”În aşteptareaploii”, ca un avertisment pentru oamneni, ce pot ajungeîntr-un stadiu primar al existenţei. M-a captivat imagineadin poezia ”Ploaia”, în care autorul lasă să se deschidă omică fereastră către inima sa:RememberGrigore Hagiu (1933-1985)Prozatorul, dar mai ales poetul Gheorghe AndreiNeagu are un stil cu o structură uşor serafică, în carese prefigurează un fin paradox, scoţând la vieală aliajulperfect de cerebral sculptat în spiritual.”Oare din ce furtuni ai pogorât femeie,Ce poartă a cerului furatA fost ucisă-n tine?”(Noaptea – p. 32)Chiar de este vreme calmă sau răscolită în sufletulsău, scriitorul are răgaz pentru acel respiro de care arenevoie şi cititorul.”Domnule directorSubsemnatulAşa cum mă ştiţiVă rog a-mi aprobaRetragerea într-o lume mai bună”(Cerere – p. 219)Astfel îl vom păstra în minte ca pe un aspirant labinele universal, cu acel spirit superior de jertfă demnă.Poetul este convins că a venit în lumină pentru a fi jertfitMarelui Creator.Atât mama, cât şi copilăria şi iubita, rămân oparte din existenţa sa, din mişcarea sa atât de ardentă.”Atunci am îmbrăţişatFlorile tale, mamăDe parcă prin eleAş mai fi pututLua puţinDin respiraţia ta.”(p. 217)Cu sărbătoarea aceasta pe umăr, toamna aduce amelancolie şi răsărit convertit deopotrivă într-o perpetuăaducere aminte. La mulţi ani şi zorii să vă rămână darnici!27 septembrie-10 februarie. Lirica lui Grigore Hagiu, chiar de la debut, rezidă în pecetea conceptualizantă. Această – pecete– se va insinua progresiv, indiferent dacă poetul sondează menirea artisticului sau alte elemente ale existenţei. Confesiunea,directă sau implicită, devine în mai toate volumele sale, o poartă deschisă spre lumină, vădind o apropiere de experienţapoetică expresionistă. Ceea ce îi este caracteristică lui Grigore Hagiu, e dorinţa continuă, intensă, structurală a vastelorconfruntări şi acel patos filozofic care vibrează în versurile sale. Necesitatea marilor spaţii, tendinţa de a deschide particularuluio rază spre generalitate, de a înălţa faptul cotidian printre - aştri – ţin de structura romantică a poetului. Interesantă şi specificăpentru poezia scrisă de Grigore Hagiu, pare a fi demonstrarea – niciodată ostentativă - conceptuală a armoniei în mişcareamateriei şi a ideilor. În fine, sensul arderii patetice, este fără îndoială acela al continuei purificări (Victor Sterom).Profil schimbatDin lucruri ies ca din mare,Luminos şi puternic,Mai tânăr,Steaua mea norocoasă,Cu palmaUşor înclinând-o pe umăr.O, ce fată nu s-ar îndrăgostiDe înalta-mi statură,Neaşteptat răsărindLângă ţărm, pe nisipulApăsat, netezit de căldură,O, nu e vorbaDe iubire, de lucruri, de mare,Vreau să spun că-n seara astaM-a izbit din depărtareRaza altui om, mai pur.Dimensiune nouăÎmi plac oamenii care mă neliniştesc,Mă fac să mă văd deodatăGrozav de închipuit şi de gol,Forţându-mă să mă schimb,Să mă caut înfriguratÎmi plac oamenii care mă neliniştescPentru că eu însumiSunt asemenea lor,Şi-adeseori chiar pentru ei devinNelinişte profundă,8588 www.oglindaliterara.roArătându-le astfel mult mai adâncDragostea ce le-o port.Clar de searăMişcările devin mai blânde în oraş,Lumina descreşte în atelierele de pictură,Desenele pe lungi pereţi se odihnesc,Muchea de sus a geamului,Deschide-n vârf luceafărul de seară.Eu te aştept să aud glasul tău feminin,Sunetul vocilor noastreSe umple odaia uşor luminat,Şi noi să ne recunoaştem, uimiţiCă am putut trăi atâta timpUnul fără celălalt.