de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

Oraşul-tatăCa o mamă nepregătităsă nască succesiv, ca şi cumnaşterea ar fi un clişeu pentruea, bolta cerească refuză sămai crească în pântecele salefiii pluviali, pe care-i avorteazăpe aleile pavate cu iubire. Paşiimei vibrează printre scânceterupte dintr-o lumină nedefinită,încercând să nu ucidă ultimelefărâme de viaţă. Dar naşterilesunt repetitive, unele simultane.Cerul fusese arhiplin de copiiAdelina Bălan anonimi… Iar eu, cu un eu rătăcitprin buzunare, îmi caut propriarenaştere spirituală în oraşul pe care n-am mai avutcând să-l educ în anii studenţiei. Acolo m-am molipsitcu euri improprii, cu suflete ridate, contagioase, iaracum îmi caut redefinirea, întoarsă acasă, reîntoarsă lamine. Dar oraşul fluid, ale cărui palpitaţii mi se transmitrepetitiv, cu felinare care-mi iluminează şi-mi ardţesuturile, drept pedeapsă, nu-mi mai aparţine. Oraşulpe care-l scriam în slove albastre, furate de la noriice păcătuiesc astăzi, şi-a găsit atâtea amante cărorale-a dedicat – şi le dedică şi acum, sub privirile mele– serenade compuse de mine. În faţa iubirii n-avemdrepturi de autor.Dar lăcaşul meu, profanat de sărutări reci, lăsatepe scoarţa copacilor şi pe blocuri pierdute de inocenţă,nu ştie ce-i amorul. L-a redefinit în clişee ieftine. Iubireanu-i un clişeu, ci o aşteptare suspendată. Oraşul şiiubirea sunt două eternităţi apuse, peste care plouă cuabandonuri. Şi cerul, şi cladirile, şi iubirea, şi lirismulabandonează…! Viaţa se repetă continuu în părăsiri –care mai de care mai impersonale. Dar oraşul… a fostal meu. Oraşul se scurge. Oraşul meu…!Oftez întrerupt, cu o ritmicitate contradictoriecelei molipsite de cea care-mi devora foile înrolateîn război, la internat. Văzându-se singură, muza şi-acăutat o nouă destinaţie şi a plecat către mama-gară,ce adopta permanent trenuri cu visuri orfane. Nu sepoate! Şi oraşul meu adopta tot timpul sentimente, mămai ruga şi pe mine să cresc câteva şi să le cultiv, iaracum el este cel care-i spune bolţii cereşti să renunţela atâtea vieţi…Noiembrie e alergic la fericire. Şi oraşul meu…!Atât de mult mi-am dorit să-l redescopăr la întoarcere,să-i propun o schimbare şi să-i mărturisesc că n-o sămai plec. Dar e ocupat acum cu stilizarea amorului.Nepăsător, smulge ultimele cuvinte din buzunarelemele. Sunt săracă. Oraşul mi-a furat casa, iar vântuldin parcul cu un aer specific autumnal mă izbeşte.Alinarea-i rătăcită printre amintiri deşirate.Tuşesc. Mă înec cu oxigenul ăsta lipsit de visuri…Ori e doar fumul cauzat de arderea eurilor dinlăuntrulmeu. Fără el, nu ştiu să mă caut. Fără el, zborul mi-eanonim. Dar eu nu mai am zboruri. Nu acum. Numai am nici casă. Poate va trebui să învăţ să crescsingurătatea, care se ţese cu pânze murdare în mine.Sufletul mi s-a învechit, iar pendula din interior bateaberant. Anunţă nebunia. Dar alienarea e doar un jocde-a baba-oarba al singurătăţii, adolescentă pe caream urât-o şi am iubit-o cu spontaneitatea şi trecereaclipelor.Încerc să mă apropii de copaci, dar vântul haoticeste un zid între mine şi ei. Deşi nu ne-am maiintersectat sufletele de câteva luni – al meu de hârtie,ale lor rămuroase – încă simt cum seva lor porneşte şidin rădăcinile mele sufleteşti, suspendate de un alt cer,www.oglindaliterara.roPROZĂimprovizat din mine. Traiectoria le e constantă, deşiacum nu mai acceptă să mă înveţe şi pe mine să îmi crescroadele din iubire. Când amorul ne respinge, neputinţae cea care ne macină rămăşitele sentimentale. Copaciivalsează antitetic cu ploaia, bucurându-se, cu avariţie,de propriul destin. Asemenea unor adolescenţi ce credcă viaţa-i o piesă de teatru nelimitată, filosofii rămuroşise cred actorii principali, al căror rol este indispensabil.Cu egocentrism, îşi înalţă ramurile de-abia la un etajdoi, cel mult trei, dar spectatorii nu sunt acasă… Iarregizorul, eu însămi din câte-mi amintesc, nu a maicontinuat de mult scenariul.Cu paltonul lipit de trupul în care, odată cu literele,pare că şi sângele a stagnat, mă aşez pe o bancă uitatăde timp. Îmi dau părul ud pe spate, ascultând criticileunei taceri bătrâne, care comentează vădita mea lipsăde feminitate. Dar mă prefac că n-o aud. Îmi cautgânduri… Şi suspin. De mintea şi de prezentul meu seizbesc cuvinte înjumătăţite, plânse de ploaie.Câţiva copii orfani cerşesc în continuu puţinilortrecători care fug. Spre casă, spre ei, spre suflete. Euam rămas a nimănui, nici măcar mie nu-mi mai aparţin.Pedeapsa citadinismului a fost una cu mult superioarăpresupunerilor mele inutile. Mi-a luat tot. De-abia maiîndrăznesc să privesc micuţii care, înfriguraţi, caută unfel de egidă sufletească.Şi plâng.-Eva, ai să îngheţi dacă mai stai mult în ploaie, seaude o voce cunoscută, care ma ancorează cu privirileîn decorul ăsta atât de înstrăinat.-Mihai, măcar ştiu că am cu cine împărţi suferinţa,îi răspund tremurând, zâmbind decolorat, cu un ultimstrop de ploaie părăsit chiar pe genele mele arcuite,lipsite de o oarecare feminitate – mereu am fost fadă.Scrutător, fostul meu coleg de liceu îmi cautăsufletul în căpruiul plâns şi scurs în irişii care pot respiradupă eternitatea unor minute pluviale. Niciodată nuam fost apropiată de ceilalţi şi n-am ştiut să-mi iubescdecât propriul oraş. Acum, în faţa unui fost amic, măsimt goală şi nu mi-e deloc uşor să spun că studenţiam-a crescut pe de-o parte, dar pe de alta m-a adus înpragul sărăciei.-Cand ai venit în oraşul amintirilor noastre liceale?mă întreabă, negăsindu-mă parcă în cadrul acestaimpus.Suspin.-Mihai, oraşul nu mai e al meu…! Mă urăşte, mărespinge… Felinarele care deunăzi îmi luminau sufletuls-au stins. Cerul avortează… Ploaia moare la naştere…Literele mele au fost furate… Nimic nu-mi mai aparţine!Noiembrie ucide, iar copii orbi cerşesc necontenit, căcinu le mai pot scrie priviri…! Mi…Dar mă opreşte, luându-mi degetele în mâna lui:-Eva, priveşte micuţii!Acum, deşi frigul se răspândeşte treptat, obsedant,în fântâna arhiplină de apă şi de frunze rămase de larătăcitul ăla de octombrie, cerşetorii cărora li s-a furatlumina chipului se scaldă-n fericire, căutând purificarea.Tremur, iar pe şira spinării simt cum valuri deslove se adună simulan. Deşi paralizată, se pare că mise reîntregeşte coloana vertebrală.-Eva, oraşul n-a mai putut să te aştepte şi a douaeternitate. Eşti tânără, Eva. Acum ajută micuţii să sepurifice… Iar noiembrie-i e călăuză. Ţi-a fost furat,pentru o vreme, doar amorul literelor, însă oraşul l-acrescut aşa cum se cuvine, cât ai fost plecată. Eva, defapt, tu i-ai aparţinut dintotdeauna lui. Iar orfanii… îţisunt urmaşi!Îmi zâmbeşte, iar o ultimă rază de noiembrieaproape sfârşit îi străbate privirea.Micuţilor orbi le cresc din spate zboruri.Oraşul creşte îngeri. Oraşul care m-a crescut etată.8613