de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

memorie…”).Păşesc în teritoriul celui de al doilea ciclu, intitulat“Realitatea invadată de prea mult suflet” în care descopărun alt seismograf înregistrând, sub forma unor sinusoidesugestive, reflectarea sentimentelor dic-tate degândurile colindătoare prin universuri felurite. Se simteo revigorare, un fel de acceptare a tuturor văzutelor şinevăzutelor, o relansare a spiritului într-o nouă aventură.Ciclul începe prin declarata poftă de hoinărealăprin atmosfera glacială a amintirilor şi se încheie prinsugestia spaimei de viitorul hazardant, impregnat cu neprevăzut,unde pulsează deşertul “numit cam plicti-sitor(prea plictisitor uneori): viaţă!”(“Divinaţie”)Se simte respiraţia tinereţii, se aud bătăileneastâmpărate ale ceasornicului vital; inhalez încrezătorsperanţa şi curajul de a merge mai departe.Receptez tonicul şi frumosul crez de reînnoire prinversuri clocotitoare de energii pozitive: “Brazii îşi scuturătoate speranţele în palmele mele ruginii/ timpul nu a maigreşit/ a apucat-o pe drumul spre mine…”(“Poem pentruArte”-30 decembrie 2010)În acest ciclu, viaţa nu mai este luată în tragic.Poeta pare că spune: “Viaţa e viaţă; n-ai ce-i face. Sămergem înaite!”Discursul liric leapădă acea notă a gravităţii, asobrietăţii tragice, devine jovial pe alocuri. Pentru poetă,iarna este anotimpul revitalizant doar în aparenţă. Înviziunea ei, albul imaculat sigilează sentimente, dar nuvindecă răni: “Chiar de veţi răscoli zăpada,/ tot nu veţida de aripile mele care au îngheţat aşteptând…/ Ceea ceputeţi vedea cu ochiul liber e doar/ o pă-rere…”(“Anotimpsuprarealist”)Există şi o corespondenţă tainică, subtilă între iarnăşi interiorul sufletesc al eului, corespondenţă sugeratăalături de un mesaj care trebuie luat în serios pentruadâncimea lui:”De-ar fi să scormonim în fier-binţealaiernii/ce se transmite iremediabil şi frunţii noastre, / vomgăsi buricele degetelor/ căzute…/De aceea tot zic să nune mai uităm/ în ograda altora, / că e plin de zăpadă şila noi…”(“Cum ar fi…”)Exaltarea în faţa peisajului hibernal invadat de albulpurităţii nu ţine mult, căci abundenţa nonculorii irită,astenizează, exasperează produce discomfort psi-hic.Iarna este “melancolică/ şi din ce în ce mai sin-gură”,suflarea vântului se aşterne “ca o stranie po-veste de/demult”, încât se aude o mărturisire viforoasă “Aş vreasă plece cât mai departe acest anotimp atât de alb, /mereu alb”(“Alb”) Eul liric nu se sfieşte să mărturiseascăpovara iernii, durerea pe care i-o provoacă în adânculsufletului: “Dezgropaţi-mă din zăpadă,/ daţi de pe mineaceşti fluturi incolori…/ Din când în când mă doareiarna,”(“Invazie extraterestră”)Universul poetic al versurilor Cameliei ManuelaSava este din nou inundat de nelinişti; Mortiana maiface o vizită şi în acest ciclu, să-şi primească sublimamustrare: “În cenuşă,/ morţilor nu le mai e dat sămai scurme./ Tu ai uitat asta, Mortiana, /mereu uiţi.”Finalul este emblematic pentru destinul omului şi sunăsentenţios:”Între noi se rostogoleşte ceva înainte şiînapoi:/ un pod,/ o piată/ sau poate puntea peste o apămoartă.”(“Legănare”)Autoarea volumului nu evită să abordeze în acestciclu şi teme mai delicate, chiar dacă pudibonzii potstrâmba din nas. Poemele curg pătrunse de naturaleţe,zugrăvind o soartă care nu trebuie camu-flată saufalsificată: “Tu eşti plină de vânătăi/ şi eşti hulită de toţi-/ Uiţi că te strigă curvă,/Uiţi cum e să plângi,/ Ai uitatpână şi cine ţi-a murit în ultima vreme…/ Chiar tu aimurit.”(“Cântec deocheat”)Sunt în acest ciclu şi alte poeme demne de luat înseamă, prin darul de a predispune cititorul la medi-taţie;nu citez decât câteva titluri: “Singurătate”, “Un intrus”,“Sanctuarul”, “Divinaţie”, “Cum să treci peste gardurieînalte”, “Frigul din inimă”.Mă despart, nu cu uşurinţă, de acest grupaj depoeme nu înainte de a poposi asupra poeziei cu titlulexplicit “Monolog despre mine” Este exprimareadreptului la interogaţii, a dreptului poetei de a-şi rostiindirect destinul nefericit, în sânul lumii care întotdeaunal-a hrănit cu raţia zilnică de indiferenţă: “Vreausă pun lumii aceleaşi întrebări pe care le-au mai pus /şi înţelepţii,/ dar să fie un ecou din răspunsurile lor/ înîntrebările mele…/îmi pun întrebări despre lume, chiarwww.oglindaliterara.roCRITICĂdacă tu nu-mi dai voie/ şi-mi faci semne să tac,/ să tac…”Sorb, în sfârşit, poemele din al treilea ciclu,“Taină şi creaţie”, şi el ademenitor în felul lui,sperând să descopăr alte taine ale suprmelor ceasuri;caut în lăuntrul cuvintelor, dau la o parte crusta unorenunţuri încifrate, stabilesc diagnostice aproximativeşi mă răstesc la poetă buimac: “Ajungă-ţi! M-ai purtatpână aici, ademenindu-mă că-mi destăinui tainele, dariată mi le-ai tăinuit şi mai mult, m-ai adâncit în ceaţaînţelesurilor.”Mă avertizează cu obstinaţie primul poem: “Nuexistă nimic dincolo de iubire şi moarte…/E doar viaţanoastră, trăită ca un intermezzo mai prost…/ Taina sedescifează simplu sub ochii noştri larg închişi…/ Tăcere şinemişcare….”(“Taina suprare-alismului acerb”)Moartea a devenit o obsesie; apare şi aici, în acestciclu ca o necesitate, pururi de pază la hotarul vieţii şisuntem povăţuiţi de poetă: “Nu vă mai faceţi speranţe…e în van…citiţi-mi cu atenţie/ buzele ca surzii caremai ştiu încă o limbă şi ea-/ cea a semnelor de bunăpurtare!”(Poezia nescrisă şi cea spusă”)Viziuni terifiante populează trăirile din imaginaţiapoetei, ca lectorul să nu creadă cumva căea se joacă, din plictis, cu Euterpia: “târâtoare cu pielede venin te împresoară”; “maşina timpului a demaratîn trombă pe lângă tine”; “sunt şi eu un biet tiran alsângelui/ fiert…”; “apasă pe rană/ până când sân-gele sedezgheaţă şi curge roşu-auriu/ înspre noi…”.Şi, ca să înţelegem mai bine cine este şi ce vreavocea lirică a conştiinţei poetice cu care a fost hărăzită,Camelia Manuela Sava aşterne pe tipsia paginii acestuivolum o aprigă doleanţă; da, una singură, pentru a-şicontinua împăcată aventura pe drumul poeziei: “Aş fivrut să-mi tai în două sufletul: /Prima parte/ să rămânăpentru totdeauna în trecut,/ Ca să nu mai atârne ca unbagaj inert!/ A doua să meargă pretu-tindeni cu mineca un frate geamăn/ ce mă strigă în permanenţă penume!”(“Suprarealismul sufletului tăiat în două”)Ceea ce am căutat cu ardoare de-a lungul volumuluiaflu către finalul acestuia şi anume în poemul“Ceasuri de taină”. Aici le descopăr identitatea, le simtvraja misterelor şi le culeg polenul înţelesurilor acelorceasuri. Astfel aflu că“Ele sunt întotdeauna mai presusde noi, de inima noastră/ Şi durerea lor învârtehora.” Trebuie să le opreşti la timp, pentru că “Străin veideveni de propria piele,/ Dacă nu cumva vei opri la timp/Ceasurile de taină ce cuminţi se supun/ Marelui tău vis…”Prin ce se caracterizează ceasul de taină? Caresă fie oare relaţia dintre poetă şi existenţa lui? Ni sedetaliază prin versuri sugestive, străbătute fiind de unfiresc ademenitor: “Miscări haotice, întunecate poar-tăcu el/ Ceasul acesta de taină./ Tu îi ceri ceva, el nu ştiece să-ţi dea…/ Tu vrei să mai adaugi o silabă, un sunet,/Dar e târziu,/ El nu e decât un mister, o himeră, nimicmai mult…”În ansamblu, volumul “Taina supremelor cea-suri”este caracterizat prin tonalitatea reflexivă, printr-osinaxă poetică originală în care descoperi arborele sentimenteloramare, dar şi bucuria de a fiinţa; însă, dinpăcate, aceasta este mai mult umbrită decât însorită;umbrită de trecerea inexorabilă a timpului, de ameninţareamorţii şi de furtunile unei Sahare dintr-un colţ alsufletului, o Sahară biciuită de arşiţele clepsidrei despotice.De admirat sunt câteva calităţi ale versurilor dinaceastă carte: naturaleţea, francheţea, forţa sugestivă…Poeta nu scrie stihuri care să placă, ci care să doară, săcomunice şi să o comunice; nu aşterne în pagină poemepentru a epata prin jonglerii poetice novatoare, ci pentrua semnala că există, suferă şi ia act de adevăruri careo rănesc fără cruţare.Citind acest volum cu aplecarea cuvenită, nu amputut să nu găsesc îndreptăţie cuvintele lui Khalil JIBRAN(poet şi filozof libanez) care definea admirabil astfelesenţa alcătuirii poetului: “creatură stranie, a-vând unal treilea ochi/ care vede în natură ceea ce alţi ochi nuvăd. Are şi o ureche interioară care aude şoapta zilelorşi nopţilor, ce alte urechi nu o aud. Po-etul priveşte untrandafir veştejit şi vede în el tragedia veacurilor;…”Lectura atentă a volumului “Taina supremelorceasuri” va ajuta cititorul să aşeze această carte pe loculmeritat.8611