de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

IN MEMORIAMConstanţa Buzea: „Creştetul gheţarului”A plecat din viaţa asta la sfârşitul verii, pe 31 august.În locul unui in memoriam mă voi referi la cartea sa,„Creştetul gheţarului”, un jurnal al poetei din anii 1969-1971. Apărută în 2009 la „Humanitas”, lucrarea a fostprimită cu mare interes de lumea literară. O redescoperirear putea cunoaşte acum, după decesul autoarei. Jurnalul,„capodoperă de scriere intimistă, disperată încercare decatharsis a unei fiinţe de infinită sensibilitate şi discreţie”(precum este prezentată lucrarea pe ultima copertă),are, evident, un titlu metaforic. Notaţiile sunt valoroaseatât prin surprinderea vieţii literare bucureştene din aceiani ori prin relatarea în mare amănunt a şederii soţilorPăunescu, graţie unei burse, în Statele Unite, undel-au întâlnit şi pe Mircea Eliade, cât şi datorită maximeisincerităţi cu care autoarea notează traiul, pe alocurideloc agreabil, dus alături de soţul ei; şi, nu în ultimulrând, ea este valoroasă prin poemele proprii inserate înpagini.Avem astfel atât un tablou de suflet al poetei, câtşi, implicit, mărturii din interiorul lor casnic,imagini care, în bună măsură, nu îi suntfavorabile lui Adrian Păunescu. Nu ştiu dacă prinaceastă din urmă tuşă a cărţii Constanţa Buzeatrebuie sau nu judecată prea aspru de cătrecititori. Zicala cu rufele care se spală în familieare poate justeţea ei până la un punct, iar celcare decide s-o încalce, precum în cazul defaţă, o face socotind că prioritar este adevărul;repet, numai cititorii cred că pot hotărî câtădreptate are autoarea în demersul ei, dupăcum tot ei vor aprecia corect atât valoareaoperei lui Adrian Păunescu, cât şi meandrelevieţii sale. Deşi istoria literară cântăreşte maiales operele...Iată ce scria poeta la 23 noiembrie 1969despre soţul ei: „La începuturi, îmi păruse ca un gladiator.Luptând cu sărăcia lucie, cu foamea lui masivă, care sevede şi azi. Adolescent în expansiune fizică, dând pieptcu fantomele istoriei, cu tatăl deţinut politic. Ardoareade-a se afirma ca poet, ca lider şi „cel mai tânăr poetal acestei republici”. Neglijent în intimitate, cu ticuride proastă creştere, în lume manierat, controlându-se,după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează cuidei, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de latipic. Amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar, ca un viol,ca o nesăbuinţă. La orizont, în devenire, omul-spectacol,cu două, trei feţe. Băiatul-buldozer pe scene şcolare, latribună, improvizând uimitor, cu o foaie albă, goală, înmâna cu care gesticulează maiakovskian. Cu o memoriede excepţie, recitând, în nesfârşitele noastre plimbăriprin oraş, Esenin... Acum produce cu orgoliu dovezi dealt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii.Plăcerea evidentă de-a mă teroriza şi de-a mă maltrata,deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitateinhibantă. Suntem împreună de opt ani...”Portretul, făcut de cea care-i era atât de aproape,nu poate fi totuşi, ignorat, cred, de niciun istoric literar.Se pare că este şi destul de exact. Notaţiile din anul 1969conţin multe referiri la relaţia tensionată dintre cei doi. Şiciudată, aş adăuga. Pentru că mai rar se întâmplă ca unsoţ să se laude în faţa soţiei cu o aventură trăită cu o altăfemeie, relaţie încheiată cu naşterea unor copii! AdrianPăunescu o face; mai mult, îşi trimite nevasta să seconvingă şi să-i cunoască progeniturile. Iar ea se duce.Şi nu are loc nicio păruială între cele două doamne...Iată mărturisirea din 5 august 1969: „Câteva luni dupănaşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l asigurcă următorul nostru prunc o să fie băiatul pe care şi-ldoreşte. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vornaşte numai fete. Cum aşa?! Şi fără să-i pese de efect,mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă.Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar finăscut gemene. „Eşti convins că sunt ale tale?” „Vrei săle vezi?” Nu sunt sigură că aşvrea. Coboară să dea un telefon.Îmi aranjează o întrevedere cumama fetiţelor. Îmi scrie adresaşi până seara mă trezesc, cateleghidată, sunând la uşa unuiimobil undeva, în zona Amzei. Îmideschide o blondă nisipie care măpilotează în tăcere către un pătuţdublu cu grilaj, în care copileleîşi zbăteau bucuroase mânuţeleşi genunchii, între păpuşi şi Dan Plăesusumedenie de jucării într-unaranjament ostentativ. Este maiscundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abiaperceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil deel la telefon. Nu se aşteptase să mă vadă atât de calmă.(...) Fetele – copii identice ale Ioanei mele. Eu năşteamîn iunie, ea în septembrie. Adrian reuşise performanţade a trăi liniştit, pendulând fără istov întredouă femei însărcinate, una mai naivă decâtalta, nevasta şi amanta, alăptându-i prunciidolofani.” Peste câteva pagini, la însemnareadin 9 septembrie 1969, se dau şi nume: „Profitde un moment prielnic când doctoriţa (de lapoliclinica Amzei, unde mersese la un control– n.a.) ne lasă singuri şi contemplu expoziţiade fotografii cu bebeluşi. Am timp să extragde sub cristalul biroului o fotografie pe carese poate citi, scris cu un pix mucos şi în literăintens buclată, „Vedetele Bârlea”, gemenele luiAdrian şi-ale Rodichii, aduse pe lume, printrepicături, în septembrie 1967, la trei luni dupăce am născut-o pe Ioana. Ei, bravos! Fetiţe pebandă rulantă.” Am dat spaţiu mai mult decâts-ar fi cuvenit acestui episod de viaţă deoarece autoarea,Constanţa Buzea, s-a înşelat, se pare. Indusă în eroarede Adrian Păunescu, la rându-i aflat atunci pe o pistăfalsă. Gemenele nu erau ale sale, precum se pare s-adovedit ulterior. Copila ce îi aparţinea nu se născuse încă.Andreea Bârlea, care se judecă acum pentru a dovedi căeste şi ea fata lui Adrian Păunescu, avea să vină pe lumeîn 1968, în aceeaşi familie, la un an după gemene. Ea amărturisit în media că surorile ei nu îl aveau ca tată pecelebrul poet, lucru dovedit, doar ea susţine că ar fi aveaacest drept, pentru care se judecă în prezent, în caresens va aduce probe.Sau – pentru a continua în aceeaşi tonalitate –trebuia să te cheme Adrian Păunescu ca să scrii o cartepremiată („Fântâna somnambulă”) cu gândul la altăfemeie, Nana: „O carte ca o rană vie pe care o cunoscşi o evit, pe care am dactilografiat-o, nota poeta pe 12decembrie 1969. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nuse mai istovea. Se ridica din reverii şi se apuca de scris.Scria şi mă chema să mi le citească. Mie, acele texte, încare eram şi în care am rămas personaj secundar, ca unduhovnic surdomut, fără să-i pese că mă mutilează şică mă castrează de sentimente, şi mă îmbolnăveşte destupoare...” Şi asemenea notaţii, scrise cu amărăciune,mai sunt.Cu toate acestea, pentru cititorul iubitor de literaturăşi de noutatea oferită românilor de viaţa din State,esenţiale rămân cele vreo 130 de pagini (din totalul de280 ale cărţii), cuprinzând referiri (din toamna lui 1970în primăvara lui 1971) la şederea în America, inclusivîntâlnirea cu Mircea Eliade. Aici vioara întâi este poetulcare a reuşit atunci să obţină un interviu de la marelesavant, o performanţă şi gazetărească, şi literară. Totuşi,de mare interes sunt, de asemenea, numeroasele poemeale autoarei, publicate în jurnal, îndeosebi către finalulacestuia. Iată numai unul dintre ele: „Dacă ar fi până lacapăt acest blestem întors de noi,/ Dacă minciuna ar fiplânsă şi adevărul n-ar fi jale/ Şi dus cu apele la vale prinî8582 www.oglindaliterara.ro