de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

LECTORO PRINŢESĂ ÎN REGATULPOEZIEI. DESCIFRAREAANOTIMPURILORMihai Batog-BujeniţăNu voi cădea în capcana afirmaţiei, devenită între timpclişeu lipsit de convergenţă cu realitatea, care postulează faptulcă, acum, nu se mai citeşte. Aş putea spune că se citeşte, chiarmai mult, însă cu totul altfel decât în urmă cu, hai, să spunem,douăzeci de ani. Pe atunci, noţiuni precum citit e-mail-uri,reviste, studii sau chiar cărţi pe internet, erau simple aberaţii,cât despre ziare, reviste sau publicaţii cu specific, să fim serioşi!Unele dintre acestea erau, în bună parte, de necitit pentruomul de bun simţ (a se vedea ziarele), iar celelalte aparţineaudomeniului, singurul atât de permisiv, al science-fiction-ului,pentru societatea acelor vremuri.Consider deci, că se citeşte, numai că, în aceste noicondiţionări, cartea editată pe hârtie a cam pierdut teren şicând spun asta mă refer în primul rând la proza de ficţiuneşi la poezie. Iar ce este mai rău, se adânceşte fenomenul deenclavizare a literaturii în graniţele arbitrare alegeografiei politice, din cauza, atât de nefericitfirească, a dificultăţilor de circulaţie a cărţilor.Prin urmare, ce se scrie la Cluj, de exemplu,nu se citeşte la Iaşi iar ce se scrie aici, nu seciteşte la Constanţa. Ca să nu mai vorbim deceea ce se scrie în afara graniţelor, scrieri pecare, de regulă, numai internauţii cu multăaplecare spre frumuseţile slovei bine alcătuitele citesc. În consecinţă, puţinii norocoşi caremai fac schimburi de cărţi, un fel de membriai unei societăţi oculte care-şi procură rafinatedelicii prin explorarea universurilor create decuvântul scris, se pot considera în acelaşi timpşi un fel de spărgători ai unei greve, care nu s-aprodus de fapt niciodată, în care însă prieteniileliterare au un rol primordial.Acesta este contextul în care cu câţiva aniîn urmă am „întâlnit-o” pe Georgeta Resteman”.Lucra pe atunci la o revistă europeană de mareprestigiu şi, recunosc, m-a fermecat pasiuneaşi dăruirea cu care făcea un lucru nu tocmaiuşor dar care aducea în faţa cititorilor revistei creaţii literarecare, altfel, ar fi avut şanse minime de a fi cunoscute. Şi, haisă fim sinceri, o creaţie literară, dacă nu este cunoscută, nuexistă!Apoi cu acea generozitate specifică poeţilor care-şirisipesc, din dragostea pentru frumos, cărţile aşa cu fac şicu propria lor fiinţă, mi-a trimis câteva din volumele ei depoezie. Ultimul dintre acestea „Rătăcite anotimpuri”, un volumal cărui cuprins cu multiple semnificaţii dezvoltă, folosindcu măiestrie arta poetică, nu numai tema fundamentalăiubirea sub nenumăratele ei forme de manifestare ci şi temeadiacente precum uitarea, înstrăinarea, natura sau dorul decasă, toate folosind meşteşugul simbolurilor care nu se lasădezvăluite la o primă lectură chiar dacă este atent făcută. Nicimarea înspumată ca metaforă a neliniştilor permanente, nicicerul, chiar dacă senin, ca necuprins al eu-lui profund şi niciun ţărm stâncos, un simbol al luptei în care oricât de puterniceşti, chiar dacă aparent câştigi, ceva tot vei pierde. Vorbinddespre anotimpuri rătăcite autoarea, ca orice poet autentic, seconfesează cititorului arătându-i acestuia precum legendarul firal Ariadnei o posibilă cale ce ar putea fi urmată printre vitregiileinerente ale vieţii, ale iubirii sau ale incertitudinilor rezultateca o constantă a interogaţiilor solilocviale. Nu este nici o trufieîn această atitudine, poeta ne propunea doar cunoaştereaunei experienţe de viaţă, restul urmând a-l decide, dacă vrea,cititorul.O spun din capul locului: nu sunt nici un consumatorpredilect de poezie şi, chiar dacă uneori mai intru cu timiditateîn domeniul creaţiei poetice, nu sunt în nici un fel mandatat,prin studii sau diplome, să mă exprim asupra creaţiei poeticeiar dacă o fac este numai în numele Măriei sale Cititorul, celfără de care orice carte devine inutilă.Aşadar, lectura poeziilor Georgetei Resteman m-acaptivat de la bun început, poate şi pentru faptul că citeampoezie în dulcele stil clasic având rimă şi ritm, prozodie,conţinut, sensibilitate şi multă trăire, sesizabil, autentică. În8634 www.oglindaliterara.rotimp, am citit mai puţin dar cu mult mai mare atenţie, pentrua intra mai bine în miezul fiecărei poezii, să încerc a-i devoalasensurile, subtilităţile şi poate chiar starea de spirit a autoareiîn momentul creaţiei. Era cumva un joc între noi doi, neştiutdecât de mine, dar cu atât mai incitant. Asta şi pentru faptulcă Georgeta Resteman este, firesc pentru o structură poeticănaturală, o fiinţă rezonantă spaţiului la care se raportează iarpoezia ei reflectă fidel relaţia între cele două universuri aflateîn contact direct şi intercondiţionalitate: universul interior şi celexterior. Ambele nemărginite!Poezia ei îşi schimbă „culoarea” nu numai dupăfrământările interioare ci şi în perfectă coordonare cu luminasoarelui sau, cine ştie, cu vreo vibraţie telurică pe care noi ceimai puţin sensibili nici nu o percepem. Una este poezia scrisăîn Săcuieul natal şi o cu totul alta, în esenţă dar fără afectareacalităţii, în Koln sau în Cipru. În mod sigur contează şi impactulspecific emoţional sau afectiv dar lucrul este benefic opereideoarece citim, aproape în fiecare ciclu de poezii, un aparentalt poet. Interesant, poate puţin cam greu de admis dar voiîncerca augmentarea printr-un exemplu: „E primăvară-nmuguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seveţâşnind din bulgări de pământ/Cu pumni de ghiocei aruncă-ngeam”. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt; Săcuieu). Apoiîntr-o poezie scrisă la Koln: „De Paşte-i gata totul, dar dorul oapasă/ Şi-aşterne lin privirea spre zări, căci ştie bine.../ Suntemdeparte, mamă, mereu gândim la tine/ Noi te purtăm în inimi,venim la anu’-acasă!”. (Ne-aşteaptă iarăşimama de Înviere-acasă) Se pare că nordul,mai întunecat, a impus drept compensaţienecesitatea invocării luminii ca sărbătoare,cu trăirile aferente celor despărţiţi de tristeţeamiilor de kilometri dar purtând aceleaşi speranţeîn suflet. Şi iată o strofă scrisă sub un soaregeneros un cer albastru şi probabil o perioadămarcată de speranţe: „Sărută marea-n danssălbatic ţărmul/ Cu spuma-i albă-n sidefiu deperle/ Iar falduri de albastru-şi sapă drumul/Spre-abis, în murmur de iubiri eterne”. ( Sărutămarea-n dans sălbatic ţărmul: Limasol)Efectul asupra cititorului este foarteinteresant creându-se iluzia unei participăridirecte la actul creaţiei poetice sub auspiciileinspiratoare pentru poetă. În orice context însăexistă o durere, chiar şi o revoltă împotrivaacelor evenimente care o fac să fie departe deţară, nu neapărat împotriva voinţei ei dar nici cubucurie. „Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume/Noi te purtăm în suflet cu mândrie/ În munţicerniţi sau mările cu spume/ Căci rupţi am fost de astă tristăglie”. (Mi-e dor…, Limasol).Dar dincolo de orice consideraţii de natură relaţionalăîntre operă şi autor, poezia Georgetei Resteman poate ficomparată cu o dantelă. Folosesc metafora fiind exact petărâmul acesteia. O dantelă din acelea din timpul când sufletul,mintea, ochiul şi mâna dantelăresei, făceau ca aceasta să arateca un val de aer solidificat cu străluciri de gheaţă şi o irealăfrumuseţe. Lucrul în sine părea neverosimil şi o senzaţie deoprire a respiraţiei era una cât se poate de firească. Apoi dupăce trecea surpriza primei impresii puteai să observi, dacă eraipregătit tu însuţi pentru aşa ceva, cum întregul miracol eracompus din mii de miracole minuscule, la rândul lor, la fel deincredibile precum întregul. Starea de uimire se transformaîntr-una de admiraţie şi, de ce să nu recunoaştem, şi una dedorinţă. Dorinţa de a avea şi tu măcar o câtime din aceastăcapodoperă. O luai, o puneai pe o haină şi din acel momenthaina, din banală devenea impunătoare.Desigur poezia dacă este să o iei cu tine pentru a deveni larândul tău mai impunător în ochii semenilor, nu o iei pe tine, ci întine. Abia acolo, în suflet, se produce acea alchimie secretă princare posesorul vremelnic al miracolului poetic se transformăşi, după mai multe exerciţii de acest gen, dobândeşte una dinmarile şi adevăratele bogăţii ale omului: înţelegerea. Sau, cineştie, pentru cei foarte perseverenţi, poate chiar înţelepciunea.Şi astfel putem spune că poezia Georgetei Resteman esteprecum bagheta vrăjită a zânei care a transformat-o pecenuşăreasă într-o prinţesă. Fiindcă numai o prinţesă a rostiriipoetice poate spune: „Steaua viselor din noi strălucind pe-uncolţ de cer/ Printre astre-şi trece clipa ascunzând un tainic dor/Nu se sperie de suliţi, de tristeţi înfipte-n ger/ Răsfirându-şi linlucirea peste-un nesfârşit izvor”. (Steaua viselor din noi)Prin urmare, luaţi dragi cititori, cu încredere, mâna carecu generozitate vă este întinsă prin această carte, faceţi paşiipe care vi-i inspiră Menuetul lui Bocherinni şi fiţi convinşi cămiracolul se va produce.