de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

Mihai AntonescuEUL şi departeleMotto:De-atâta dor, mă fac singurătate,Când plouă-n suflet ca-ntr-o rugăciune.Să-mpart în două clipa, nu se poate.Să-ţi dau şi ţie, mie ce-mi rămâne?...şi am văzut cocorii vâslind înspre unorizont care nu era al lor. Să nu-i mai ştie, sănu-i mai ajungă din urmă, partea dinspre frig agândului meu...Există, în toate, un început şi un sfârşit.De la întocmirea cuiburilor în primăvară până ladesprinderea frunzei de ram. De la visul desprezbor, mai întâi, până-n bucuria aripii zbătându-se între cercul soareluişi gura puştii. Există, în toate, un dor şi o lacrimă picurând pe bucuriisau tristeţi cu aceeaşi sinceră, deseori, neînţeleasă răbdare. Numaică, dorul nu-i întocmire în grabă, nici plânsul risipire întru zădărnicie,cum ne face să credem poeta Emilia Dănescu în volumul ei de debutZestrea toamnei. Volumul aparela Editura SINGUR, Târgovişte, aexcelentului scriitor Ştefan DoruDăncuş, cu o prefaţă semnată depoeta Elena Munteanu şi o postfaţăpoema Patriciei Viorica Belcin. Unvolum de debut incumbă, cum e şifiresc, frumuseţi şi stângăcii, adâncimişi repezi treceri peste canoane uneoriinsuficient asumate, cum şi o imensăzbatere a eului mărturisitor, spreînţelegerea celorlalţi. A nu ţine contîntr-o analiză critică de rolul şi rostulmărturiei şi al confesivului, aşa cume la un debutant, este ca şi când aiintra cu securea într-o pădure tânărăde mesteceni, culcând-o la pământdin drag de gol şi de nimic. Tocmai deaceea credem că orice debut trebuieîntâmpinat cu înţeleaptă răbdare, iaracolo unde este cazul - şi aici este, cumvedem - cu un imbold întru limpezire şicontinuitate.Sub semnul toamnei şi al cifreişapte, stă acest volum, semn magiccuprinzând melancolii, dorinţe şiEmilia DĂNESCUZESTREA TOAMNEI- versuri -Editura SINGUR, 2011iubiri niciodată rotunde, confesiuni şi proiecţii ale eului într-un departefără margine sau răspuns, căci poeta, din preaplinul unei singurătăţinepereche, îşi trage seva aşezând-o în tiparul strigătului mut: ”Strângcioburi arămii dintr-o poveste... / Când cearcănele vieţii îmi ascund, /Nici lacrima săpată nu mai este / În orizontul ce-l credeam rotund. //Prin nori, străpunge-o suliţă din soare / Şi negurile-n zări perdeluiesc,/ Se zbate-o coardă-n inima ce doare / În neputinţa visului grotesc. //Grăbiţi, cocorii să îmi dea de ştire, / Spre sud vâslesc în stoluri gri, dinzori, / Se-aşterne toamna iarăşi peste fire, / Melancolia îmi musteşte-npori.” (Poveste de toamnă). Trecerea dinspre clasic înspre versul fărărimă se face firesc, cu aceeaşi inefabilă, autentică încărcătură poetică:”am adormit aseară mian / într-un răsărit de lună târzie / şi nu erai lângămine // umblai desculţ printre cuvinte // m-ai sărutat în zori / cu toatepoemele tale // fată de iarbă mi-ai spus / zămislită din partea albastră/ a sufletului” (poem cu albastru). Cum şi invers, dinspre modernînspre clasic bine temperat, funcţie de stare ori atitudine: ”Castele denisip am construit... / Degeaba, tălpi de piatră le-au strivit! / Trec zile şinopţi albe-n căutări, / Iubirea mi-e-nşelată-n aşteptări. // Inimi de foc înwww.oglindaliterara.roCRITICĂticăit pervers, / Mă ispitesc să măopresc din mers. / Castele denisip am construit... / Degeaba,tălpi de piatră le-au strivit! // Darnu vreau înapoi să mai privesc /La spinii trandafirilor cum cresc/ Ca nişte aripi, înspre asfinţit, /Însângerându-mi cerul răstignit.// Castele de nisip am construit...”(Castele de nisip). S-ar păreacă melancolia, deznădejdea şineîntregirea în pereche suntatributele esenţiale ce determinăvaloarea şi frumuseţea versurilorEmiliei Dănescu. S-ar părea căresemnarea e singurul antidotîmpotriva golului ce lasă privireaumedă să treacă spre niciunde:”în pragul dimineţii / visele mele/ caută / visele tale // două câtedouă / păşesc agale / ţinându-sede mână // la poarta lor / oprescclipa / aşteptându-te” (visepereche). Sau: ”cu fruntea lipităde geam / ochii mei caută ţărmuri /nemărginirile se bronzează în aurede tăceri / cum cerul în asfinţit// sunt acolo doar eu şi marea /murmur nedesluşit îngână valuri /un pescăruş stingher rătăceşte înstrigăt // singurătate cu plumbularipilor reci / doar eu şi marea”(fără speranţă). Există destulă şiadevărată poezie în acest volum.Ea vine să se aşeze întru rămânerepe fondul unui zbucium interiorde tot aparte şi al unui travaliu cerăzbate din toate ungherele paginiiscrise. Uneori, pe cât de vagi, peatât de tulburător surprinzătoareecouri răzbat în poeme dinsprealţi importanţi poeţi contemporani,semn că Emilia Dănescu nu-i tocmaisingură în cuprinsul limbii române,iar ”învăţătura prin învecinare”,cum spunea Noica, e tot ce neapropie, întregindu-ne pe fiecare,altfel. Şi, aşa cum spuneam, iatămotivul trecerii eului spre departe,care oricând poate da contur altuivolum de versuri. Plasate întresurâs şi lacrimă, poemele EmilieiDănescu au savoarea şi consistenţasperanţei de ”şi mai bine”: ”...cândte caut / noaptea îmi ascunde /tristeţea / în umărul mării / măsimt bine în / hainele tale / debărbat / liberă/ pasăre călătoare /sub ochiul de lună...” (din poemulcântec pentru tine).P.S. Coperta cărţii şi grafica deinterior ale lui Radu VasileChialda, pe noi, ne-au convins.”De gustibus non disputandum”.8565