de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

POEZIICOSMINPARGHIEFLORINAISACHEIonuTPetraruCuşcă de hulubi. Să fietrupul meu (cuşcă dehulubi)?la început a picurat încet(nu e semn bun – strigăo bătrânică rumpândcuvintele parcă dintr-unpoem de carton)Apoi din cerul bolnav aînceput să se scuturebolovaniîn răstâmpuride parcă cineva s-ar fi urcat în pomulDomnului şi ar fi scuturat mere de mai multeori. mere dulci şi aurite mere sfinte pentruguri pline cu viermipoate că cineva s-a urcat în cer şi l-a mâniatpe Dumnezeu(doar omul e vinovat doar omul e vinovatstrigă un ţânc cu ochi bătuţi de spaimă)şi Dumnezeu a luat toiagul şi l-a aplecatînspre noi(cu durere l-a aplecat, căci tot el ne născusecândva)şi din cerul bolnavatunciparcă s-a dezlănţuit potopul.Ştiia urmata urmat ca cerul să vomeze de durere focapoi o ploaie purtată pe-o pală de vânt nebunm-a izbit atunci direct în faţă ca un semn rău(de fapt poate că a fost o palmă aspră datăde El :pliosc ! peste feţe şi feţe din spatele unui chipla întâmplare)n-am ezitat mi-am făcut cruce pe fugăşi m-am adăpostit sub o poartă. m-am simţitatunci atât de golsub privirea Lui (eram neputincios măsimţeam ruşinat)şi deacolo de sub poartă priveam cum încetinfernul se naşteînecându-l pe Noe cu seminţia luidar eu ? cum rămâne cu mine ?o frânghie înflorităsufletul – o frânghie înflorităce se arcuieştepe un trunchi de lut –ştiicând am pipăit ultima oară frânghia înflorităce se arcuiape un trunchi de lutm-am înţepatde fapt n-am ştiut că sub fiecare boboc defloarese ascund ţepi. ţepi veninoşi (nimeni nu mi-aspus)şi m-am înţepat. vârful de spin s-a forţat să-migaureacă pieleadegetul până ce a dat de sânge şi a ajuns laos. atunci am urlat crudde parcă jumătăţi din mine s-au rupt şicelelalte jumătăţi conştiente de tragedieumblau bezmetice să se împerecheze. să seadune ca într-un snop de grâu.şi am urlat crud, căci m-a durutşi m-a durut că atunci când bunicul a ales sămoară.Pe urmă din deget a început să curgă sângemolcomşirag de mărgele. şi mărgelelepliosc. pliosc. plioscpeste trunchiul de lut peste frânghia înflorităpână ce toate s-au uscat sub ochii meiAtestareZiua, singurătatea seaccentuează.Străzile se rotesc înjurul pieţei.Deşi folosesc ambelesensuri de mers,oamenii nu ajungnicăieri.Furnicile ies din ziduri,ne privesc în ochi.Piatra de pe suflet atestă deşertificarea.TămăduireAproape toţi locuitorii oraşuluiîşi scriseseră numele pe zăpezi.Cerneala s-a topit şi s-a scurs în adâncuri,printre crăpăturile asfaltului.Rădăcinile copacilor străluceau ca oinimă lovită de dragoste.Femeile de noapte se adunaseră în jurulsfinţilor.Dimineaţa, resturile cinei erau împărţite lasăraci.SperanţăUn timp am fost despărţiţi.Nu ne-am vorbit,nu ne-am scris.Am rămas deoparte şi de alta a gropiişi întinderea aceasta este tot ce putea fimai frumosîntre noi...ca o trădare, ca un mormânt de lux încare vom rămâne cândva,într-o moarteşi moartea aceea nu ne va despărţi.Scrisoarea unui necunoscutÎn fiecare dimineaţă te văd, intrând înmormântul tău de zi. Te aşezi la geam şiaştepţi.Uneori îţi las trandafiri în uşă. Zâmbeşti.Zâmbetul e cer.Râzi, vorbeşti, te risipeşti. Oamenii rupdin cer şi eşti atât de vie şi tu nu ştii.Zici că ai doar o jumătate de inimă.Cealaltă jumătate a rămas la nimeni.Chiar şi aşa, eşti atât de vie.Iubeşti depărtările şi ploaia.De dimineaţă până seara, privirea seplimbă pe trupul tău. Recunosc fiecareconstelaţie, fiecare stea.Tu eşti cera…SălciilePe malul vadului fărăApăStau trei sălcii plictisiteCu părul peste ochiAtârnat aşa fără vreo noimăPeste câte un muşuroiSunt mai plictisitePe zi ce treceFără oglindă nu s-au machiatDe ceva timpŞi ridurile au început să se rupăCând vântul le trece prin pleteNebunieSe văd la faţă una pe altaSe sperie atunciSe apleacă mai mult peste canalDe nici nu mai ştii de undeLe cad lacrimileŞi pare că plouă mereuCând plâng.Eu mereu am visat să mor tânărSă fiu îngerSă curgă durere pe lângă sicriul meu şiSă o adun între aripiMă strângi între ură şi nepăsareMă doareÎn toate secundele din următorul minutO să stau închis şi o să plâng până lanebunieFără să ştii că o singură secundă poateSă ucidă un milion de stele şi o viaţăA mea sau a taDumnezeu nu ţine cont de numărulcoastelorCi de lungimea păcatuluiSunt prea singur în toamna asta şi încăO iarnă fără o singură gură de cer lângămineCare să-mi sufleIubire printre crăpăturile din lutul uscatNu mai suportPăduchii nici nu mi se mai agaţă de părLi-e fricăSă nu se infecteze cu obiceiul meu prostDe-a râde la umbrele de pe pereţiDin mineDintre podelele crăpate ce scuipăGândaci de bucătărie mari pe fiecarefoaieDin romanul meu.s-a gârbovit şi nenorocita de oglindăarată imagini ridate şi-ncercănateMă uit la ea şi o sfidezEşti mai urâtă ca mine când beau dinsperanţeDeşarteMă-ntind în faţa unei plăsmuiri cu unduiriDe Afrodită rătăcităÎn secolul trecut peste umbrele uneiAlte nopţiMai claustrate decât un „el” fără un „ea”.www.oglindaliterara.ro8633