de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

LECTORLumea portocalie aMarcelei BlagaPetrachePlopeanuPlecările dorite ale poetei MarcelaBlaga, într-o lume a unui exil portocaliu,se fac prin volumul chiar cu acest numeExil portocaliu, Editura Transilvania,2009. Cartea este de fapt un pretextpentru pregătirea perpetuă a plecărilorsuccesive şi niciodată duse la îndeplinire.Pentru că întreaga carte nu este altcevadecât o intenţie de a transgresa spaţiileobişnuitului înspre altceva, înspre o lumepeste care pluteşte o lumină ciudată, olumină nebună, a unui portocaliu singular,fără concursul celorlalte culori, a uneilumi în care albul, negrul şi portocaliulreprezintă reperele, nu numai vizuale,ci chiar existenţiale. Când spun acestecuvinte sunt conştient că fac un pleonasmpentru că la Marcela Blaga vizualul esteexistenţialul.Nu este o lume în care partea poate exista fără întreg,întrebarea fără răspuns, lumina fără trăire, vederea fără inima carebate, iar a spune un cuvânt şi altul după el, înseamnă a te situa înacelaşi punct, în acelaşi spaţiu al unei poezii în care rostirea creează.Nu este o lume în care cuvântul poate exista fără imagine, iarpoezia Marcelei Blaga din acest volum este o poezie cu intensitatevizuală şi cu valenţe picturale. În aceeaşi măsură în poemele salecare sunt de fapt fiinţele acestei lumi portocalii, sunetele devin lafel, portocalii şi este chiar un exerciţiu nu la îndemâna oricui, săcolorezi sunetele cu o culoare care vine din lumină şi aur, de pealte planete pe care poeta le aduce în câmpul ei vizual, cu un felde îndârjire, dar şi un fel de teamă ca nu cumva acestea să scapepentru totdeauna, înainte de a fi mulse ca iepele pe care le aducela păscut de versuri, de pulberea metaforelor.Pandantul iepei, calul, pandantul femeii, bărbatul, pandantulraţiunii, nebunia, pandantul lumii noastre, această lume portocalieîn care încercarea exilului apare mai mult ca o simulare aadevăratului exil, toate alcătuiesc o menajerie a cuvintelor carezboară printre clipe, aşa cum fluturii îşi scutură polenul pe foaiade hârtie, o menajerie a cercului din care poeta nu poate scăpadecât cu mari sacrificii. Obsesiile se transformă, în camera care dăprin numeroase ferestre în lumea portocalie, în cai care plutesc cuaripile încă întregi, sau cai ciungi, se transformă în papagali care tacsau vorbesc altfel decât suntem obişnuiţi, se transformă în girafecare ating cerul cu interese numai de ele ştiute şi de creatoarealor din umbra portocalie şi ea, se transformă în mulţi, foarte mulţifluturi, pretutindeni fluturi, care alcătuiesc un imens mozaic deimagini şi idei.Pretexte pentru a ieşi din această lume în lumea pe care ocreează, toate sunt pretexte poetice cu un puternic impact asupraferestrelor sufletului lectorului. Marcela Blaga vede în lumea eiportocaliu, iar această culoare îi dă întemeierea ontologică a poezieisale. Pentru ea în această lume, trupul este ca o expoziţie în careochiul adormit este un semn al altui semn, al altui ochi pe suflet,sau ochi în suflet. Uitând că este femeie, uitând că vine efemer dinalt spaţiu al unei raţiuni rigide, ea acceptă geneza lumii ei prin rouă,iar tot ceea ce vede este de fapt o cădere în minune şi căutărilesunt doar treceri în somn. Este liberă deoarece imaginaţia creeazălibertatea, de aici şi păcatul neîncheiat, care pare să se continue lanesfârşit, iar simpla prezenţă a ei în această lume este jocul. Aicisemnele luminate de portocaliu îşi modifică semnificaţiile, aici chiarşi Diavolul imploră mângâieri…Personajele unor poeme, Laluna şi Igor, par să se completeze,par să fie alter-ego-urile poetei, care oscilează între zbor astral şicontopire cu pământul, dar lumea ei portocalie, îi dă de ştire călucrurile au alte logici pe care ele le urmează şi prin care, ea, dacăle acceptă, va accede în sfârşit la exilul ei. Este un exil dorit, darcare nu poate fi început decât atunci când regulile lui şi ale poezieiei au căpătat o corespondenţă în planul ideatic şi acela al metaforeipoetice.Cartea se citeşte ca un sindrom al căderii în nemărginireacosmosului şi se înţelege uşor dacă abdicăm de la ceea ceexperienţa ne-a oferit până acum. Intrăm în carte şi intrăm într-unexil personal, un exil al fiecăruia din noi, pentru că fiecare dorim,la un moment dat să fugim într-o altă lume, de sunete, de culori,de idei, de fantasme, de obiecte, etc. Se revine la fiecare poem şicu fiecare desprinzi alte nuanţe ale acestui portocaliu, nuanţe vii,nuanţe cuvinte, nuanţe idei. Se reciteşte cartea, se meditează laputerea trecerii şi plecării. E nevoie de încă un exil şi pentru noi şide o nouă carte pentru poeta Marcela Blaga.şi pună ciorapul, băgă de seamă că la căpută se adunasepuţin nisip (…) Şi trecură aşa două luni, în care se uscape nesimţite (…), prăfuia aerul când vorbea şi-şi scuturapantofii pe fereastră. Sub pervaz, afară, lângă pansele, sefăcuse o movilă pe care n-o remarca (…) Într-o dimineaţă,(…) văzu la creionul roşu vârful tocit. Îl ascuţi cu briceagul(…) şi, cu minţile aiurea, se tăie la deget. Pe registrul umedde cerneală violet nu curse nici un strop roşu: numai oşuviţă gălbuie de nisip (…) strânse degetul, îl duse la buze,cum se face în astfel de împrejurări, şi gura i se umplude nisip.” (s. n.). Şi în această proză, comportamentulindividului este urmărit pas cu pas, pentru ca autorul săpoată evidenţia ieşirea acestuia din habitudinile cotidiene,pentru a se concentra în descrierea detaliată a pierderiiidentităţii: „El se agită prin odaie, scoţând din pantofi, lafiecare pas, nouraşi de pulbere (…) Picioarele îi erau moi,ca ale păpuşilor de cârpă. Toracele, fără consistenţă, sacdin care pe la petece desprinse se scurgea conţinutul.”De reţinut că dacă în Dispariţia micului burghez…protagonistul conştientizează moartea sa tragică, în cazulcelui din Spălaţi salata…, acesta nici măcar în ultima clipănu înţelege situaţia tragică, de unde şi comicul situaţieiîmpinse până la absurd. Registrul verbal lasă impresiacă acţiunea se petrece sub ochii cititorului, spectator la oscenă tragi-comică: „Ieşi afară, să se răcorească, lăsând pescările administraţiei dâre din ce în ce mai groase de nisip.Se golea pas cu pas. Când ajunse la colţ, (…) o pală piezişăîl mototoli, îl săltă puţin în sus şi-l zvârli, ca pe-o desagăinutilă, în ţeapa unui gard de fier. Atunci, surveni dezastrulfinal. Înţepat, se desumflă cu iuţeală, nisipul curgând de-alungul ostreţei metalice. Nici nu băgă de seamă când amurit.”Din secţiunea prozelor la persoana întâi, se distingeRaport, care sub aspectul formei – o pseudo-anchetă– aminteşte de pamfletele lui Arghezi, iar prin conţinutrămâne în sfera prozelor urmuziene. Incipitul insolit aremenirea de a justifica tărâmul unde se va insinua absurdul:„Pentru că sunt spiritual şi am studii de specialitate, am8562 www.oglindaliterara.rofost promovat la Ministerul Râsului Public, în DirecţiaConservării Patrimoniului Satiric, secţia Anecdota Istorică.Am fost şi avansat în postul de subşef de birou II.” (s. n.).Paradoxul pregăteşte penetrarea absurdului situaţiei. Inssobru, imun la efectele nocive ale umorului – cumdeclară protagonistul – acesta rămâne stupefiat când la oşedinţă de lucru cu şeful de sector s-a auzit un chicotit.Pentru că nu poate identifica după acest râs obraznicpersoana căreia îi aparţine, decide o anchetă. De aiciîncolo, comicul, paradoxul, culminând cu absurdul situaţieisunt de sorginte urmuziană: Am anunţat serviciul de pazăşi de investigaţii (…) dar nici specialiştii n-au descoperitnimic (…) mai neliniştitor a fost când, întors la domiciliu,am auzit iar hohotul execrat.” Partea mediană a acesteiproze e rezervată descrierii manifestărilor acestui râs, caşi cum protagonistul ar avea de suportat comportamentulexcentric al unui adversar: „Râsul e acum foarte clar,mai clar decât oricând, e cu mine (…) l-am localizat. Lasubţioara stângă. Mâna stângă mi-e amorţită (…) Râsulsporeşte (…) Mi-a crescut un cap la subsuoară. Un cap viu,cu ochi, cu nas, cu urechi, cu gură. Sigur că are gură, casă râdă (…) Râde întruna, îmi face cu ochiul – e şi vulgar– absolut insuportabil.” Încărcătura psihologică sporeşte,când protagonistul exasperat de râsul obraznic se gândeştesă suprime excrescenţa de sub braţ, însă imediat găseşteargumente contare acestui gest: „Râde întruna, nebuneşte.Nu mai port suporta. Strig la el (…) Mă enervez. Dacă nutace, îl strivesc (…) Nu-l pot sugruma. N-am putere în braţ.Şi pe urmă, să-i văd ochii obraznici bulbucându-se, holbaţia moarte, nu sunt în stare.” Comicul din finalul prozeieste unul macabru, spre a evidenţia astfel dedublareaindividului ajuns în pragul alienării: „… cu orice risc,îi tai gâtul cu o lamă veche (…) Golesc o cutie de lemn,în care-mi ţin ţigările şi vâr capul, aşa învelit în hârtie,înăuntru (…) Cutia o anexez ca probă la prezentul raport.Am vârât materialul în servietă şi am dus-o în vestibul. Măispiteşte s-o deschid şi să dau hârtia la o parte. Dar dacăi-a rămas râsul în ochi?”