de Al.Florin Ţene - Oglinda literara

PROZAPRIVIND CU NOSTALGIE,TINEREŢEA, COMUNISMUL...(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)(fragment)Paris, Hôtel de la Paix Tour Eiffel,camera 173, locul în care îmi aşternacum memoriile. Tânără jurnalistăde succes, cunoscută în toată lumea,un nume notoriu, o viaţă perfectă.Aşa suna un titlu banal dintr-o revistăglossy, înaintea interviului acordatde mine, unei jurnaliste cu totulfastidioase. Deşi buletinul îmi arătaonorabila vârstă de 48 de ani, cred căexistenţa mea încetase să mai înaintezedupă prăbuşirea regimului comunistdin România. Rămăsesem blocată înacea perioadă atât de noroasă a vieţiimele. Am venerat comunismul, am fostdependentă de el, am trăi cu el zi dezi, în casă, în redacţie, pe platoul defilmare... Era ca o a doua natură a mea.Cum există sute, mii, milioane de clinicipentru dezintoxicarea dependenţilor dedroguri, alcool şi altele, aşa ar trebuisă existe şi pentru cei dependenţi decomunism, cei care nu îşi imagineazăevoluţia într-un regim ce se vrea a fidemocrat.Bine, recunosc, tânjesc dupăacele vremuri, sunt o dependentă, ocomunistă, închideţi-mă! Îmi spuneamtoate acestea într-un zâmbet ce păreaa nu se mai termina. Am aruncatvalorosul stilou primit cadou de la nimenialtul decât prim-ministrul Franţei,Dominique de Villepin, sau pe numeleîntreg, şi pe care sunt mândra că amreuşit să îl reţin... Dominique MarieFrançois René Galouzeau de Villepin!Mi-am aprins o ţigară, iar primul meugând a fost... întrebare. Oare tatăldomnului prim-ministru a avut ceva încomun cu tatăl lui Nicolae Ceauşescu.Eram chiar cinică, îmi aminteam de aceapovestioară absolut savuroasă, în carese relata cum tatăl marelui conducătorse prezentase în perfectă stare deebrietate la legitimarea fiului. Pasiuneapentru numele româneşti, îmbinatăcu fericirea momentului. l-au făcut petatăl dictatorului să uite că acasă maivieţuieşte un copil Nicolae!Zâmbetul meu devenea din ceîn ce mai persiflant, iar legătura pecare am reuşit să o stabilesc este de-adreptul impresionantă. Mi-am spus îngând că tatăl domnului prim-ministrunu s-a putut opri asupra unui singurnume, sau a unui singur copil, l-a numitpe acesta şi pentru viitorii nenăscuţi.În fine, îmi ocupam memoria degeaba.Poate pare impresionantă prezenţa meala Paris, fiind o maniacă a regimurilortotalitare, dar nu. Mă aflam aici pentruo importantă gală de decernare acelor mai buni jurnalişti şi oameni deteleviziune ai epocii comuniste. Speramsă îmi revină acel mare premiu, îlmeritam din plin. Am fost un sprijin alregimului, un adevărat om de nădejde.Nu exista în mintea mea la vremeaaceea ideea de trădare. De ce aş fitrădat regimul?! Când tot ceea ce îmioferea era în favoarea mea, a familieimele, a cunoştinţelor, a tot ceea ce măînconjura. L-am adorat pe tovarăşulCeauşescu pentru tot ce mi-a oferit, darl-am şi urât în multe momente pentruce mi-a luat. Mi-a luat inocenţa vârsteifragede în care am început să lucrezîn favoarea regimului, şi marea meadragoste.28 februarie 1987. An nebisect!Bucureşti. Ziua ce urma să devină ceamai importantă din viaţa mea. Noapteade dinainte îmi păruse cea mai lungădin toată existenţa mea, nu izbutisemsă închid un ochi, eram plină de emoţii.Reuşisem să primesc un post în TVR.Era o imensă realizare în acele vremuri.În special pentru o tânără de douăzecişi patru de ani, proaspăt ieşită de pebăncile facultăţii şi fără un minim deexperienţă. Deşi cu mintea de acum,adică la dublul vârstei de atunci, potsă realizez alegerea lor şi de ce au pusatât de multă bază pe mine... Atuncicredeam încă în norocul începătorului!Toată familia era contra alegerii mele,nimeni nu mă înţelegea nici pe mine,nici alegerea în sine. Ai mei erau frapaţide spiritul meu atât de conservator,deviziunea mea comunistă. Am uitat sămenţionez că familia mea era liberală,deşi eram foarte săraci, ai mei au încercatsă mă crească într-un alt fel de spirit.Făcând parte din clasa muncitoare,fiind plini de lipsuri, nu reprezentam unpericol pentru sistem, şi să nu uităm căpe cei asemeni mie îi dorea regimul înfaţă. Deh! Aşa zisa origine sănătoasă! Launiversitate nu îmi amintesc să fi excelatîntr-un anumit domeniu, eram însă oîmpătimită a literaturii proletcultiste,elogiam comunismul la fiecare pas,cântam doar cântece dedicate marilordictatori, şi eram prototipul perfectpentru a fi o mâna dreaptă în sistem.Am să menţionez cel mai importantaspect şi cel care a determinat alegereacelor mari din TVR. Eram un bundenunţătot! Poate printre cei mai buni!Spiritul meu de observaţie era excelent,tot ceea ce îmi părea mie că ar ieşi dindogmele comunismului, ajungea înscurt timp pe mâna securităţii. Aveamaproape o plăcere malefică în a faceaceste lucruri, atât de plăcute mie. Toţicei din jurul meu care se încumetauîn a-l jigni pe „marele tovarăş” saupe soţia sa, mă înfuriau teribil şi nuaveam nevoie de foarte multe minutepentru a-i anunţa pe miliţieni, care întimp mă doreau a fi o săgeată a lor, asecurităţii. Spiritul meu totalitar a fostrapid remarcat de anumiţi profesori,care îmi citeau lucrările proletcultiste şile trimiteau apoi mai departe la diferiteredacţii. Toate acestea până într-o zi,când am stârnit interesul producătorilorpostului naţional. Nu deţineam unCV, dar deţineam lucruri mult maiimportante, ca de exemplu o bunărecomandare din partea „băieţilor cuochi albaştri”, frapaţi si ei de caracterulmeu impasibil, de cinismul cu carereuşeam să denunţ pe toata lumea, dela vecini,prieteni,pâna larude.L e -am câştigat Gabriela Cenuşăsimpatiaîntrutotul,când mi-am denunţat verişoara pentruvorbe jignitoare aduse tovarăşei ElenaCeauşescu. Sunt convinsă că acel denunţa fost cheia care mi-a deschis apoitoate uşile. Aveam ceea ce ei căutau,şi anume mult sânge rece, nu ţineamcont de familie de prieteni, în primplan era ceea ce stabilea regimul, apoirestul. Obţinerea acelui scurt interviucu producătorii a fost doar o problemăde timp. Eram convinsă că voi avea oascensiune de succes, eram conştientăde armele pe care le deţineam pentrua-mi obţine viitorul mult visat. Nu îmidoream altceva decât un nume notoriuşi să îmi pot scoate părinţii din sărăcia încare am copilărit.Ştiam foarte bine ce mi-ar fioferit un post de crainic TV. O locuinţăfrumoasă, scutirea statului zeci de ore lacozi interminabile, deschiderea multoruşi... fără ca măcar să apăs pe clanţăşi multe altele. Tocmai de aceea, deşiaveam multe emoţii în acea dimineaţa,am reuşit să le canalizez într-un scopcu totul constructiv. Mi-am deschis largfereastra, mi-am savurat cafeaua şitrei ţigări poloneze procurate cu maregreutate, apoi am îmbrăcat rochiaîmprumutată de la o vecină ce făceamuncă de cercetare în Germania. Mi-ampermis chiar pentru prima dată să mă şifardez cu câteva cosmetice aduse tot devecina mea, care îmi repeta sâcâitor căvoi ajunge sus, atât de sus, poate chiaro umbra a lui Ceauşescu.Recunosc că îmbrăţişam aceastăposibilitate cu mare drag, ba mai multdecât atât,am transformat-o într-unscop. După două ore eram gata, nuexista În mintea mea posibilitateade a auzi un refuz. Ştiam, aveamcertitudinea faptului ca voi primi postulfară niciun efort. Nu aveam ce să forţez,totul era în mine, în natura mea. Cândmi-am părăsit locuinţa, în poartă măaştepta mama cu ochii în lacrimi, dar cuo binecuvântare pe buze. I-am răspunscă nu am nevoie de binecuvântare,că mă am pe mine... iar asta mi-esuficient! Îmi amintesc chiar că am avuttimp şi de o scurtă teorie, i-am impunssă scoată icoanele ascunse prin casă şisa le ardă cât mai repede, iar mersulla biserică pe furiş să îi rămâna în vise.Nu îmi doream să îmi stea ceva încalea ascensiunii mele, i-am impus deasemenea să nu îndrăznească să scoatăun cuvânt jignitor la adresa regimului,pentru că de altfel voi uita de faptul caîmi este mamă şi va plăti ca toţi ceilalţicu detenţia.(continuare în nr. viitor)8584 www.oglindaliterara.ro