Sumar Sponsorii manifestării - Medicina Modernă

BIBLIOGRAFIE
A devenit o tradiţie a manifestării „Ziua medicamentului”
evocarea personalităţilor ce au onorat o vreme – mai scurtă sau
mai de durată – Catedra de Farmacologie a Facultăţii de
Medicină din Iaşi. S-a scris şi s-a vorbit an de an despre
valoarea operei ştiinţifice şi despre realizările în plan
organizatoric ale celor omagiaţi.
Dr. Emil Savini. Pentru unii o stradă din cartierul Tătăraşi. Alţii
se vor gândi la monumentul de pe aleea centrală a Cimitirului
Eternitatea. Pentru Comunitatea italiană din Iaşi numele va avea
altă rezonanţă. Profesorilor Facultăţii de Medicină din Iaşi şi
mai ales studenţilor ce le va „spune” acest nume? Nu avem un
răspuns la această întrebare, dar, la începutul acestui demers de
recompunere a unei imagini din mici fragmente regăsite, dorim
a ne sprijini pe consideraţiile despre om ale lui Grigore T. Popa,
în opinia căruia „cea mai mare parte din subtilitatea unei
exis¬tenţe se pierde odată cu el. Dar furişându-ne pe lângă
înfăp¬tuirile constatabile ale cuiva, putem ajunge să-i citim
sufletul şi ne apropiem astfel de esenţa zbuciumului său intern.
Cine a încercat de multe ori procedeul acesta de citire a
realiză¬rilor, capătă o mare uşurinţă în judecarea oamenilor şi
do¬bândeşte o facultate presimţitoare a esenţialului. Pe baza
unei astfel de facultăţi e mai uşor de aşezat individualităţile în
cadrele timpului şi mai bine se poate urmări ce este universal în
manifestările dibuitoare ale omului. Şi din tot ce înfăptuim noi
atât are valoare: cât se leagă, în vreun fel oarecare, de ceea ce
este universal, de ceea ce este etern.
Restul este zgura unui material consumat.”
Ar putea părea aceste afirmaţii despre caracterul universal
al celor întreprinse în scurta existenţă mundană a profesorului
Emil Savini a fi cuvinte utilizate frecvent în texte
comemorative. Însă, valoarea ştiinţifică a lucrărilor sale şi mai
ales matricea sa sufletească axată şi configurată de muzică
„solul în care spiritul trăieşte, gândeste şi crează” (Beethoven)
sunt două argumente ce probează cele afirmate.
Înscris la Facultatea de Medicină din Iaşi şi ulterior doctor
în medicină şi chirurgie, Emil Savini (împreună cu soţia sa,
Tereza Castano) îşi continuă pregătirea medicală în spaţiul
german. Publicându-şi studiile proprii în reviste din Berlin şi
folosind o tehnică personală de laborator doctorul Savini s-a
remarcat printre cercetătorii din lumea medicală a vremii.
După anii 1910, soţii Emil şi Tereza Savini s-au întors în
ţară cu dorinţa de a oferi statului român experienţa şi viziunea
106
nouă deprinsă în perioada occidentală. Un concurs pentru
ocuparea unei catedre de Patologie internă ratat – din alte
cauze decât cele ce ţin de competenţă – îl determină să
profeseze în mediul privat şi în acelaşi timp îi acutizează
suferinţe mai vechi apărute încă din anii de formare medicală.
Urmează apoi o perioadă în care este colaborator al
profesorului C.I. Parhon la Clinica neuro-endocrino-psihiatrică
„Socola” împreună cu care întreprinde cercetări de laborator şi
publică rezultatele cercetărilor. Devine unul din membrii
fondatori ai „Societăţii Române de Neurologie, Psihiatrie şi
Endocrinologie”, înfiinţată în anul 1919 şi colaborator activ al
Buletinului acestei societăţi.
Se înscrie la un nou concurs la Spitalul Paşcanu, unde este
numit ca medic. A acordat consultaţii săptămânal şi la Spitalul
israelit.
Membru a diverse societăţi ştiinţifice internaţionale, Emil
Savini a activat şi în cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişti şi
a publicat cercetări în Buletinul acestei societăţi („Contribuţii
nouă la studiul tahicardiei paroxistice”, „Acţiunea tiroidei
delipoidate asupra inimii izolate de mamifer”, 1923).
Anul 1928 este pentru Emil Savini cel în care devine
profesor de Farmacologie, disciplină ce se încadra în mod
fericit preocupărilor sale de laborator. Este considerat precursor
al bioterapiei şi se mai remarcă prin crearea unor tehnici noi de
laborator. În istoria farmacologiei ieşene, figura profesorului
Savini se distinge, atât prin cea mai scurtă perioadă în care a
activat un profesor în calitate de conducător de catedră cât şi
prin cea mai bogată corespondenţă – purtată cu diverse societăţi
ştiinţifice şi personalităţi ale medicinei începutului de secol XX.
„Doctorul Emil Savini, un om cum ne-ar trebui mulţi”
(însemnare pe o fotografie primită de la George Enescu), solitar
şi sensibil îşi considera cercetările sale ca pe compoziţii
muzicale. Trăia activ muzica la fel ca şi cercetarea.
Aptitudinile interpretative pe care le avea pentru pian îl
determinau adesea să se retragă în lumea sunetelor, momentele
mai dificile din existenţa sa sublimându-le în muzică. Sunetele
unui violoncel l-au însoţit şi pe ultimul drum pământesc în
urmă cu opt decenii, iar la căpătăiul său au fost dăltuite în piatră
însemnele celor două obiecte reprezentative ale vieţii sale:
cartea şi lira.