Sumar Sponsorii manifestării - Medicina Modernă

se transmit pe cale vagală. Fibrele aferente
viscerale se termină la nivelul celulelor din lamina
I, II, V şi VI. Tractul spinotalamic transmite
informaţiile viscerale talamusului lateral
(ventroposterolateral şi ventroposteromedial) şi
medial. Celulele talamusului lateral le proiectează
ulterior la nivelul cortexului somatosenzorial
primar şi probabil în cel secundar, informaţiile
procesate la acest nivel jucând un rol important în
determinismul naturii sensorial – discriminative al
durerii, în ceea ce priveşte capacitatea de analiză a
localizării, a intensităţii şi a duratei stimulării
nocicepive. Durerea viscerală este profundă, surdă,
imprecis localizată, cu iradiere însoţită specific, de
o componentă psihică şi de reflexe autonome:
transpiraţii profuze, tahicardie, manifestări
vasomotorii. Alte căi de transmisie a informaţiilor
viscerale ar fi reprezentate de calea
spinomezencefalică, calea spinosolitară, calea
spinohipotalamică şi cea spinoreticulară, care ar
transmite informaţiile viscerale către formaţiunile
reticulare, unde mediază un răspuns motor (ca şi
„comportament de alertă sau de salvare”).
Sediul de reflecţie poate, să reprezinte zona de
hiperalgezie primară (de la nivelul receptorilor
nociceptivi primari) sau cea secundară
(sensibilizare centrală determinată de o stimulare
viscerală puternică). Reflecţiile somatice ale
durerii viscerale, au, în mod frecvent, o durată mai
mare decât cea a stimulării viscerale nocive.
Durerea reflectată de 2 organe viscerale vecine
poate depăşi câmpurile somatice receptive de
reflecţie, deoarece impulsurile lor aferente se pot
uni într-o punte comună la nivelul tractului celular
spinotalamic (ex. afecţiuni ale vezicii biliare care
pot mima o durere pericardică).
Pragul de sensibilitate dureroasă este diferit,
seroasa parietală fiind cea mai sensibilă, cu pragul
cel mai coborât, urmată de peretele visceral, iar cea
mai puţin sensibilă este mucoasa.
Receptorii de la nivelul pereţilor viscerelor sunt:
mecanoreceptori -- 2 tipuri: unii cu adaptare
lentă (sensibili la distensie, la contracţiile tonice ce
ţin de funcţionalitatea normală a tubului digestiv,
ce stau la originea durerilor provocate prin
umplere gastrică, rectală, vezicală) şi alţii cu
adaptare rapidă (legat de contracţiile fazice ale
muşchiului digestiv, ce stau la originea durerilor
provocate prin contracţii puternice ale muscularei
colonului la pacienţii cu colopatii),
chemoreceptori - alcalinoreceptori şi
acidoreceptori (intervin cel mai frecvent în
fenomenele dureroase) receptori sensibili la
glucoză sau la diversi acizi aminaţi şi
termoreceptori. S-a demonstrat că există receptori
polimodali, sensibili la stimuli multipli: mecanici,
termici, chimici, osmotici. Activitatea receptorilor
viscerali este supusă unei modulări locale
importante, un stimul nociceptiv eliberând, sau nu,
în aceleaşi condiţii, bradichinină, substanţă P,
histamină, serotonină, producând un reflex
118
nociceptiv şi o senzaţie dureroasă, în funcţie de
vascularizaţia locală.
Peptidele digestive şi cerebrale joacă un rol
important în durerea viscerală, pe de o parte ca
agenţii declanşatori ai fenomenului algogen la
nivelul ţesuturilor periferice, şi pe de altă parte
acţionând ca şi neurotransmiţători al influxului
nociceptiv la sistemului nervos central. Sunt
reprezentate de: peptidele algogene (bradichinina,
polipeptidul intestinal vasoactiv – VIP, substanţa
P, peptidele opiacee), peptidele analgezice
nonopiacee sensibile la naloxon (colecistokinina,
somatostatina), peptidele analgezice non opiacee,
non sensibile la naloxon (neurotensina, hormonul
antidiuretic, bombesina). Bradichinina în cazul
injectării pe cale intraarterială induce un răspuns
ce mimează durerea, iar în cazul aplicării la baza
unei flictene cutanate, induce o intensă senzaţie
dureroasă, răspunsul fiind potenţat de
prostaglandine şi atenuat de morfină şi
aminopirină; Polipeptidul intestinal vasoactiv
(V.I.P.), înrudit cu glucagonul, este un agent
inhibitor al motricităţii digestive, provoacă o
vasodilataţie la nivelul intestinului subţire şi
colonului fiind implicat în procesele algogene
digestive şi pelvine în general. Substanţa P
depolarizează energic neuronii din plexurile
intramurale şi, în consecinţă, exercită o acţiune
contractilă puternică pe musculatura intestinală şi
vezicală, şi este implicată atât în transmiterea
informaţiei nociceptive cât i în producerea
eritemului local, a edemului şi a durerii în cadrul
unei infecţii localizate; se găseşte în concentraţii
crescute la nivelul sistemului nervos (în locurile de
convergenţă a aferenţele periferice, în ganglionii
rahidieni, coarnele posterioare medulare, zone
encefalice subcorticale), sau în musculara tubului
digestiv, în vecinătatea mecanoreceptorilor.
Enkefalinele, β-endorfinele şi dinorfinele, cele mai
importante substanţe dintre peptidele opiacee sunt
caracterizate printr-o mare afinitate pentru
receptorii opiacei, majoritatea efectelor lor
biologice fiind inhibate de naloxon. Reproduc
toate efectele morfinei asupra tubului digestiv,
inhibă puternic eliberarea de acetilcolină şi de
substanţă P la nivelul plexurilor mezenterice.
Enkefalinele şi dinorfina au fost identificate la
nivelul sistemul nervos şi tubul digestiv,
enkefalinele fiind asociate plexurilor submucoase,
iar β-endorfinele regăsindu-se la nivelul
pancreasului. Colecistokinina (CCK) găsită la
nivelul sistemului nervos sub formă de octopeptid
de CCK, provoacă o contracţie a ileonului, efectul
fiind inhibat de opiacee. Somatostatina se cuplează
la receptorii morfinici ca un agonist opiaceu
provocând, pe cale intracerebroventriculară, ca
răspuns la stimuli algogeni, o analgezie inhibată de
naloxon. Bombesina se găseşte la nivelul tractului
digestiv, asociată fibrelor nervoase, iar la nivelul
sistemului nervos central, în zonele implicate în