Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

eseu
9 MAI 1877
Ovidiu Cristian Dinică
Afirmarea în planul politicii externe a
Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţărilor
Romane a depins de tratate şi convenţii
internaţionale. Prin Tratatul de la Paris din
1856 care înlocuia protectoratul rus cu
garanţia comună a marilor puteri (Regatul
Unit al Mării Britanii și Irlandei, Al doilea
Imperiu Francez, Regatul Sardiniei,
Imperiul Austriac, Prusia) şi a Imperiul
Otoman se acordă posibilitatea celor două
principate aflate sub suzeranitatea
Imperiului Otoman să între pe calea
reformelor aduse de principele Alexandru
Ioan Cuza şi continuate ulterior de Carol l.
Sub Carol l se promulgă în luna iunie
1866 Constituţia ţării în care stabileşte că
Principatele Unite să se numească
România fără a fi menţionată dependenţă
faţă de Imperiul Otoman.
Perioada cuprinsă între 1866-1876 a
fost folosită de guvernele conservatoare şi
liberale care se succedau la conducerea
ţării pentru încheierea de alianţe cu
popoarele balcanice subjugate de turci. Se
configura o nouă hartă a Europei. România
pe plan economic întâmpina greutăţi în
dezvoltarea să datorită lipsei capitalului
necasar dar şi a inexistentei unui sistem
vamal pentru a o apăra de concurenţa
produselor străine.
În aceste sens se poate menţiona
Convenţia comercială impusă de Austria şi
Ungaria în 1875 care a contribuit la
întărirea autonomiei vamale dar prin care
se acordau înlesniri la import produselor
venite din aceste ţări. Interesele politice
diferite ale marile puteri europene care
toate convergeau spre influenţă economică
în Balcani se grupau în jurul Chestiunii
Europene cu privire la existenţa Imperiului
Otoman. Astfel Rusia era direct interesată
de controlul la gurile Dunării şi de accesul
în Marea Mediterana pentru flota sa civilă şi
militară cât şi de dominarea Basarabiei.
Austria se temea de mişcările naţionale ale
minorităţilor şi era interesată de integritatea
Imperiului Otoman.
Franţa se opunea intereselor Rusiei
iar Regatul Unit dorea restrângerea
influentei Rusiei în Europa. Din punct de
vedere al creştinătăţii Rusia era
susţinătoarea ortodoxiei fiind cea mai mare
ţară ortodoxă. Izbucnirea revoltelor din
Herţegovina în 1875 urmate de cele din
Bosnia şi Bulgaria aduceau un nou prilej de
instabilitate. Nota „Nota Andrassy” (numită
astfel după diplomatul austro-ungar Julius
Andrassy) chema la evitarea unui conflict
generalizat în sud-estul Europei și îl sugera
sultanului să instituie o serie de reforme,
printre care și garantarea libertății religioase
a creștinilor. În scurt timp pe scaunul
Imperiului Otoman s-au succedat trei
sultani datorită instabilităţii interne a
imperiului ultimul fiind Abdul Hamid al
doilea care a contribuit la reprimarea
insurgenţilor. Acest aspect a influenţat
decizia Rusia de a interveni ca apărătoare
a creştinătăţii, ea dorind şi redobândirea
drepturilor pierdute prin tratatul de la Paris
din 1856.Pregătirile pentru declanşarea
războiului au început în 29 septembrie 1876
cu întrevederea de la Livadia unde
România şi-a dat acordul ca Rusia să
treacă trupele sale armate pe teritoriul
românesc cu respectarea integrităţii şi
neamestecului în treburile interne ale
României.
Înţelegerea de
la Livadia a fost
parafată la Bucuresti
în 4 aprilie 1877.
Acest acord
reprezenta un risc
asumat de către
România prin
renunţarea la
sprijinul puterilor
garante semnatare
ale tratatului de la
Paris din 1856
jucând totul pe
acordul doar cu Rusia.Sprijinul solicitat de
Rusia evidenţia prudenţă acesteia în a
11
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013