Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

si Irene, o colegă ce avea în administrare
bazinul de înot al complexului sportiv.
Ar mai fi fost şi mama ei, dar, deşi nu
se îndoia de afecţiunea ei maternă, nu se
obosise niciodată prea mult s-o şi arate aşa
că, atunci când Anne avea nevoie de un
cuvânt blând sau de o îmbărbătare, mama
ei nu era întotdeauna prima alegere, ba
chiar se putea spune că era ultima pe lista
opţiunilor. Cu toate acestea aveau o relaţie
blândă, se sunau periodic, înşirându-şi
aceleasi banalităţi, care sunau teribil de
impersonal, de parcă fiecare dintre ele ar fi
recitat nişte replici dintr-o piesă mult jucată,
atât de tocită de rutină, încât nu mai încânta
nici o inimă. Cu toate acestea, gândul că
mama ei există, undeva, îi dădea
sentimentul că aparţine cuiva şi nu este
singură pe lume.
Un glas de femeie se auzi dincolo de
uşă:
– Anne!
– Intră, Mara! răspunse Anne.
O tânără de statură mică, cu un chip
blajin şi nişte ochi albaştri, jucauşi şi
inteligenţi, intră. Avea un surâs luminos
care avea darul de a transmite şi celorlalti
din entuziasmul său, încălzind ca un soare.
Mara locuia în apartamentul vecin cu
al Annei şi se împrieteniseră rapid din ziua
în care, Mara, proaspăt mutată, făcuse turul
clădirii, sunând la toate uşile pentru a se
prezenta. Era dezinvoltă, volubilă,
extrovertită şi Anne o plăcu imediat.
– Oh! exclamă Mara. O rochie!
Spusese acest „O rochie!“ cu acelasi
aer şi mirare cu care ar fi exclamat „Un
OZN!“
– Hm! Nu te-am vazut niciodată
purtând o rochie! Dar, ia spune! Cu ce
ocazie ai cumpărat-o?
– Nici una. Mi-a plăcut şi gata!
Mara privi rochia, o atinse cu palma si
o sclipire poznaşă îi jucă în priviri.
– N-am să te las să înmormântezi
rochia asta în dulap! exclamă ea şi
cuprinzând mâinile Annei într-ale sale,
continuă. L-am auzit pe Robert vorbind
despre un coleg de-al lui, holtei, căruia i-ar
plăcea să-i prezinte o fată cumsecade! Ah!
Cum de nu m-am gândit? exclamă ea
pocnindu-şi dosul palmei de frunte. Chiar
acum mă duc să-l sun!
Şi indiferentă la protestele Annei ieşi
ca o furtună din încăpere. Rămasă singură,
Anne ridică privirea în tavan, a disperare.
Mara era, uneori, ca o furtună scurtă, dar
intensă, de vară, care te surprinde în câmp
deschis, şi în faţa căreia nu ai nimic altceva
de făcut, decât să te pregăteşti pentru a o
înfrunta cu stoicism şi speranţă că nu vei
ieşi prea şifonat din ea.
Mara se întoarse peste câteva minute,
cuprinsă de încântare, anunţându-şi
prietena că la sfârşitul săptămânii avea
întâlnire. Anne manifestă o împotrivire
energică, dar Mara se aştepta la asta, aşa
că-i demontă, cu răbdare, orice urmă de
rezistenţă şi plină de entuziasm, îi prezentă
situaţia atât de abundentă în avantaje, încât
Anne cedă.
Luna strălucea pe cerul senin,
aruncând o pulbere argintie peste tot ce-i
ieşea în cale, în seara în care Mara,
aproape ca o târî pe Anne către maşina cu
care urma s-o ducă până în uşa
restaurantului unde avea întâlnire cu un
necunoscut.
Mara se ocupase de tot. O dusese pe
Anne într-un salon de înfrumuseţare, unde
fusese răsfăţată cu tratamente corporale şi
masaje relaxante, părului îi fusese
reîmprospătată culoarea ciocolatie, iar
unghiile îi fuseseră aranjate şi vopsite cu
lac roşu.
61
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013