Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

poeziie
Mariana Dobrin
Am înţeles că bate ceasul
Să mă retrag în cuibul meu,
Să trag oblonul la fereastră
Şi să vorbesc cu Dumnezeu.
Să scotocesc prin buzunare,
Bucăţi de linişte s-adun,
Să pun cristalul în cuvinte
Ca-n rugăciunea ce o spun.
Cu sufletul descătuşat,
Cu picături din călimară
S-aduc aproape orizontul
Şi timpul – pasăre hoinară.
E timpul
It’s time
(translation) - Elena Buzatu
I learned the time is pointing to
For me to make it for my nest
To close the shutters from my window
And then with God to start converse
Into my pockets I still fumble
Pieces of silence drawing together
In words to put down my gemstone
As a prayer I intone
With freed up soul
With inkpot drop
To bring near the horizon
And the time: nomadic bird.
Cetatea reconstruită
Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,
Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.
Odată, însă, fost-am ruină părăsită,
Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.
În jurul meu erau doar garduri sfărâmate,
Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam,
Ferestrele, de-a rândul, de vânturi dărâmate,
Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.
Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe
Şi-n faţa-a mele ziduri stricate a sosit,
Un Meşter cu priviri atât de întristate
Când a văzut ruina în care m-a găsit.
A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii,
Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau
De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii,
De vânturile care în ele şuierau.
În miez de noapte rece, acele negre umbre,
Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,
Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini
sumbre,
Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.
Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea,
Ducea cu EL comori, cu grijă adunate,
Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea,
Dorea să mi le dea ca dar ales pe toate.
Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,
Că peste tot sunt cioburi şi totu-mprăştiat;
Întreaga mea cetate era ca o ruină,
Şi niciun colţişor nu mai avea curat.
Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice:
„Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi,
Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice
O iau piatră cu piatră, și-o voi reconstrui.”
Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece,
Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L
las.
Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce,
Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.
Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă,
Privind spre vârf de munte, cu glasul stins
mi-a spus:
„Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”
Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.
A treia zi Drumeţul, în prag s-a arătat,
Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.
Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat,
Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.
15
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013