Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Și parc-ar fi avut și copite.
Venea din cimitir
Ca o momâie…
Ce să vezi? Putoarea cu brățară
Era muiere doar pe din-afară
Că pe sub poale
Avea, ca omul, de toate, și două pistoale.
Grație aceluiași magnetism poetic pe
care-l exercită și ei, țiganii, sunt
reconsiderați. Obârșia bulibașei, Regele
Burtea, se pierde în abisul timpului și al
universului:
El a venit cu șirul lui de care
Și armăsari din zarea cea mare.
Călătoria migratoare a șetrarilor parcă
plutește în norii legendei. Convoaiele lor
străbat timpul și spațiul ca în apocalipsă:
Cârduri, gloate, popoare
De piscuri s-au mișcat din spinări
Și-n picioare,
Ca niște uriași de piatră
Au ascultat câinii cum latră.
Lache, țiganul, se pricepe să facă
dintr-un ban, doi, dintr-o materie informă
„icre de aur în linguri și pe cârlige” - „Din copaie/A
tras cu mâna de-a dreptul/O vâlvătaie/Care i-a
luminat fața și pieptul.”
Pensionarii temniței au firi
contradictorii, un aliaj ciudat care unește
frumusețea și oroarea din ființa lor.
Trupurile lor murdare au o perfecție suavă,
parfumată și de o natură fabuloasă.
Fătălăul, Adonysul Văcăreștilor,( G.
Călinescu) e un personaj mitic, ieșit din
împreunarea unei femei „vioară, trestie sau
căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca
împerecherea unei muritoare cu un zeu. El
a fost zămislit dintr-un amestec de materii
primordiale, frământate de o nălucă:
Cu vreo câteva tuleie
Mă, tu semeni a femeie
[...]
O fi fost mă-ta vioară
Trestie sau căprioară
Și-o fi prins în pântec plod
De strigoi și de voievod
Că din oamenii de rând
Nu te-ai zămislit nicicând.
Finalul:
Din atâta-mperechere și împreunare
Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare.
Na! ține o țigare!
Tinca e proaspătă ca florile din coșul
de la șold. „Făptura” ei „împărătească” e de
o frumusețe frustă, sălbatecă, cu „ carnea
de abanos” și „sânul ca mura”.
„Florile de mucigai” sunt compuse cu
o artă savantă și populară, dintr-o
strălucitoare sinteză de pitoresc și tragic,
străbătute de un fior liric inconfundabil.
Arghezi își prezintă modelele cu
gesturile și limbajul adecvate. Găsim la el
violențe lexicale, formule argotice, cuvinte
mustoase, uneori deșănțate. Versul liber,
fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne
dă un aer de autenticitate.
Bibliografie:
George Călinescu - Istoria literaturii române
Dumitru Micu - Opera lui Tudor Arghezi
Șerban Cioculescu - Argheziana, 1985, Editura E.minescu
67
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013