Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Corina Militaru
Atingerea
Când am ajuns acasă, soţia mă
aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de
plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi
pândise de la fereastră sosirea. Sau poate
chiar aşa făcuse. M-a enervat graba ei, dar
mi-am amintit că-i promisesem această
ieşire la cumpărături. Nici nu vaiam să-mi
imaginez ce chin mă aştepta. Aş fi preferat
să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc
tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa
mea obosită, scăpată de sub orice control,
când mă las trăit de filme, reclame, politică.
Nu mă deranjează, dar soţia mea are
grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei
metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte sămi
întrerupă alunecarea în dulcea stare de
inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări:
„Ce faci? Unde eşti? Mai trăieşti?”
Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În
schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind
strâmb parcă vrând să-i demonstrez că
sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul
preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel
fiindcă nu mai sunt în stare de altceva după
o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu
există după.
Şi când dorm visez soluţii, strategii,
paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege,
iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori
îmi vine să-i strig când o aud că-mi
vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi
sunt copacii, florile, iarba, marea. Îmi vine
să-i strig: „Nu vezi câte probleme am eu?
Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin,
îmi văd de treaba mea, ignorând toate
nimicurile acestea.
Ea are tihnă. Program uşor, nu
responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt
ore la serviciu, şi apoi parcă schimbă
planeta. Odată ieşită din birou se scutură
de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să
strige până răguşesc. „Mâine!” le spune
nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel.
proză
Dar nu este. Ea are timp de tot felul de
mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu.
Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce
să nu recunosc? Ea se ocupă şi de casă.
Face aproape totul singură. Eu nu pot s-o
ajut. Am treburi mai serioase de rezolvat.
Câştig bani. Şi nu puţini. Ea tot necăjită că,
de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi
noi ca alţii în week-end undeva afară din
oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec
dacă am o afacere de crescut?
Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani.
A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat
capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an
îmi merge mai bine. Tocmai de aceea numi
pot permite să scap lucrurile din mână.
Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace. Mă
întreabă câteodată: „Care-i logica? Ce rost
mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru
sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă
enervez. O să facem şi altceva când n-or
mai fi atâtea griji. Acum însă, am alte
priorităţi.
Cert este că m-a convins s-o însoţesc
în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul
nostru. Nu ştiu cum. Poate pentru că o
iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere.
Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu
pot nici să mă descalţ. Nici să invoc
foamea, să mai trag de timp poate se
răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune
să mă relaxez. De parcă aş putea! Am
primit zece e-mail-uri numai în timp ce
veneam spre casă. Şi trebuie să le
răspund. Dar am promis, şi ca urmare
plecăm.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013 58