Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Maria Călinescu
Noi doi şi ultima noapte de
iarnă
O zi de iarnă. O zi de iarnă ca-n
poveşti! Ningea întruna încă de pe la prânz.
Iarna parcă era mai hotărâtă ca oricând săşi
arate măiestria.Totul era alb, cuşma iernii
era magnifică. Privind feeria albă, un dor
nebun de a respira iarna în toată
splendoarea ei, a pus stăpanire pe fiinţa
mea. Am alergat ca un copil căruia îi era
temă de un refuz, la cel care era totul
pentru mine, soţul meu, Doru, să-l rog să
mergem la plimbare. Nu am fost refuzată, şi
cu mare grabă ne-am pomenit pe stradă
contemplând misterul iernii.
Era o noapte atât de frumoasă, atât de
albă, dar peste tot plutea prea multă linişte.
Strada era pustie ca şi cum toţi oamenii
hotărâseră să lase noaptea aceea atât de
minunată numai pentru noi. Linişte în aer,
linişte în jurul nostru, linişte în sufletele
noastre. Linişte şi alb! Mergeam de mână,
agale, inspiram adânc în ritmul paşilor
tăcuţi, parcă voiam să înghiţim albul
zăpezii, şi liniştea iernii să ne ajungă toată
viaţa.
Nu vorbeam. Frigul iernii parcă ne
îngheţase cuvintele. Ne priveam îndelung,
iar privirile noastre spuneau mai mult decât
o mie de cuvinte. Simţeam căldura mâinilor,
ce aminteau în necuvinte un legământ. Nu!
Nu l-am uitat, şi nu-l vom uita niciodată…
Cerul era alb ca de vată. Luminat de
un candelabru nevăzut, cernea necontenit
proză
fulgii mari, vrând parcă să fie în ton cu viaţa
noastră. Da! Era albă, frumoasă, şi liniştită.
Era atâta alb şi căldură în inimile noastre,
încât visele viitorului nu puteau fi decât albe
şi frumoase. Aşa gândeam atunci. De atâta
fericire am întins palmele să prind fulgii
care cădeau fără zăgaz, plutind uşor ca
fluturii de noapte. Am prins câţiva şi am
închis pumnii. Când i-am deschis totul era
prefăcut în lacrimi. De ce oare? Aveam să
înţeleg mult mai tarziu semnificaţia a ceea
ce se întâmplă în ordinea firii.
Strada era numai a noastră, paşii îi
încetineam din ce în ce mai mult, să nu se
sfârşeacă seara de vis.
Am tresărit plăcut surprinşi de
prezenţa a doi bătrânei, care, contrar
frigului şi a ninsorii, stăteau pe o bancă pe
marginea aleii. Stăteau unul lângă altul şi
vorbeau în şoapta, vrând parcă să nu
tulbure liniştea nopţii de iarnă, noaptea
noastră.
Privindu-i cu admiraţie, am înţeles că
încă se iubeau, că viaţa lor fusese
frumoasă, că erau totul unul pentru altul.
Nostalgia anilor ce-aveau să vină m-a făcut
să rostesc primele cuvinte din seara aceea:
– Doru, nu-i aşa că peste mulţi ani şi
noi vom veni aici pe banca aceasta?
Chiar dacă eu am rupt tăcerea, el nu
mi-a raspuns. M-a privit lung cu toată
gingăşia în privirea care spunea totul, a
zâmbit luându-mă de umeri, şi strângândumă
lângă el parcă a teamă, a continuat să
tacă. Nu am înţeles semnificaţia tăcerii lui,
a zâmbetului blajin dar trist, lipsit de
speranţă. Aveam să-l înţeleg mult mai
târziu. Am tăcut şi eu. Am continuat să
mergem aşa, despicând năframa deasă a
fulgilor care semăna cu o ploaie de stele.
Păstram tăcerea. Numai căldura mâinilor
noastre vorbea de ceea ce aveam în
sufletele noastre. Multă, multă iubire, o
iubire ce nu avea să se sfârsească
niciodată. Sigur aşa gândeam amândoi.
Ca şi cum ne-am fi propus să ne
întâlnim cu două generaţii, în faţa unui
magazin cu geamurile luminate, doi părinţi,
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013 48