Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare
mai importantă bucuria simţită când alegi
darul, decât darul în sine. Aşa o fi. Pentru
ea. Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar
putea să vină singur de la magazin nu m-aş
supăra. Cât timp aş scuti. Nu mai spun de
aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt
frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre
ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă
nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum
printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de
câte un ameţit care merge cu gâtul întors
spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi
încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un
ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail,
mai răspund unui client, atent să n-o pierd
din ochi. Parcă-i argint viu. „Hai şi acolo!
Hai şi acolo!” cu o bucurie pe chip de parcă
a câştigat premiul cel mare la Loto.
M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o
cu coada ochiului. Răscoleşte un raft, și mă
întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului
nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu
ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv
acopăr cu mâna locul atins, de parcă aş
vrea să opresc revărsarea mea printr-o
spărtură imaginară provocată de acea
atingere. Apăsând pe locul respectiv, întorc
capul să văd cine îmi pricinuise necazul.
Uluit zăresc o făptură de o frumuseţe ireală.
Nici înaltă, nici scundă, învăluită într-o
lumină blândă, senină cu un surâs angelic,
ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea
spicului de grâu căzându-i în valuri pe
umeri. Silueta atât de fină, încâi ai fi zis că
este gata să se unduiască la cea mai slabă
adiere de vânt. O minune de fată.
Privesc hipnotizat mirifica făptură. Numi
vorbeşte şi totuşi îi aud glasul dulce,
spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi
povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă
îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără
să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de
pe locul atingerii lăsând acea lumină să
pătrundă dizolvând povară, după povară.
Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc
alături de acea zeiţă într-o lume
miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu.
Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii
ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi
să le ating. „Da, vreau să văd, să aud, să
simt!” răspund nu ştiu cui şi mă las purtat
mai departe. Dar zborul mi se curmă
fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage
de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind
complice,
– Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era
tânără, te înţelegeam!
– Păi, este! am dat eu să-i explic
arătându-i fermecătoarea făptură: Uite!
– Unde?
Stupefiat, văd în acel loc o femeie
foarte în vârstă, care prinzându-mi privirea
îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă
supun confuz, aproape că nu mai văd
cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind
senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu
ochiul. Înţeleg. „Eu îţi mulţumesc!” îi spun în
gând simţindu-mă deodată fericit pur şi
simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau
soţia de mână şi plec mai departe prin
magazin.
– Crezi că există îngeri? o întreb
aproape în şoaptă, însă văzându-i privirea
iscoditoare, scormonind în mine încercând
să afle ce este în neregulă, adaug repezit:
Lasă! Ziceam şi eu!
– Te simţi bine? mă cercetează ea,
oprindu-se în loc.
– Ooo, da! Hai! Ştiu ce cadou să
cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre
unul dintre raioanele magazinului.
În urma mea aud paşii mărunţi ai
soţiei. Abia se poate ţine după mine.
59
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013