Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 3-4, mai-iunie 2013

notte de llecttură
Este Arghezi un poet
obscur?
O altă cauză în receptarea poeziei
argheziene este limba „neaoșă”. El se
afirmă stingher printre contemporani.
Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”,
„dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „țărână”,
„faguri”, „candelă”, „besnă”, „lut”, „stei” etc.
fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu
predilecție în poezie.
(câteva note despre „Florile de mucigai”
de Ion Ionescu-Bucovu
Este Arghezi un poet obscur? - se
întreba Șerban Cioculescu în „Introducere
în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii
argheziene rămâne îmbietor numai pentru
un public restrâns. Spre deosebire de
Eminescu care și-a pus sentimentele în
poezie și a fost adulat încă de la începuturi,
Arghezi pare să-și ascundă eul liric într-un
con de penumbră, rămânând să fie
descoperit de cititor. „Obscuritatea lui
Arghezi decurge în primul rând din
nerespectarea logicii formale” (Șerban
Cioculescu). Adică fără a fi ilogic și
irațional, el nu compune poema cu gradație
logică, ci cu stări de conștiință succesive,
cu ruperea punților de legătură dintre
versuri.
Tudor Arghezi s-a format în ambianța
simbolismului francez. Simbolul la el
înfățișază cauza relativei obscurități.
Exemplu poate fi poezia „Între două nopți”,
o dramă metafizică, unde caută divinul prin
săparea mai adâncă în odaie lui, care este
cămara sufletului:
Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Și mi-am săpat odaia departe, sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă pe fereastră
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul și-n pisc plângea Isus.
Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l,
Cu moaștele de piatră, fusese Însuși Tatăl.
Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Și în odaia goală din nou îmi fu urât.
Și al voit atunci să sui și-n pisc să fiu.
O ste era pe ceruri. În cer era târziu.
„Florile de mucigai” la care vom insista
mai mult, ne relevă un registru liric al
impresiilor din închisoare, care i-au inspirat
poetului, deținut politic, o serie de poezii de
o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca
un element constitutiv al climatului
corespunzător, alcătuit din drojdia societății.
Între „Psalmi” și „Flori de mucigai”
vedem „sentimentul de oscilare materială
între două lumi cu densități deosebite, cerul
și pământul” (G. Călinescu). Aici apare
estetica urâtului, teză susținută de poet
încă din „Testamentul” lui. Cu „Florile de
mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile
din acest ciclu dezvăluie o existență de
coșmar, trădând înăbușirea libertății sub
toate aspectele. Aici „bestializarea omului și
mucenicia prin suferință” (Pompiliu
Constantinescu) ne relevă scene dantești.
„Florile de mucegai” s-au născut din
„podoaba zidurilor întunecate și umede ale
zidurilor” (O. Crohmălniceanu).
Poezia ce poartă și titlul ciclului „Flori
de mucigai” este un fel de prolog ce
stabilește legătura dintre poet și mesaj, el o
consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de
apă/Și de foame de scrum”, scrisă cu unghia de
la mâna stângă.
Detenția obligă la un șir lung de cauze
dintre care cea mai suportabilă este
nepăsarea față de soarta condamnaților.
65
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 3-4, mai-iunie 2013