revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

Contrar dovezilor s-a instituit contrafacerea ignorând şi constatarea lui Herodot, care a arătat că vecinii nu
preferă etnonime noi în locul celor consacrate. Gândită şubred ca intermediere slavă pentru un etnonim, care ar fi
fost descoperit de germani la tribul celtic Volcae, această mistificare târzie, a fost fabricată cu intenţia de a
înlocui adevărata origine a etnonimului valah şi prestigioasele sale semnificaţii. Grosolana înşelăciune a rezistat
până astăzi, mai ales prin eludarea sistematică a bogatului fond de cuvinte comune limbilor română şi sanscrită,
deşi el fusese pus în evidenţă de peste un secol prin articolele şi cărţile publicate de câţiva iubitori ai limbii
sanscrite.
Astăzi, însă, mai mult ca oricând, suntem întrebaţi cine suntem şi ce rost mai avem pe lume, aşa încât
lingviştii, şi nu numai ei, sunt chemaţi să depăşească toate restricţionările de până acum pentru a oferi răspunsuri
pertinente, în spiritul interesului nostru constant pentru cultura Indiei, despre care, iată ce spunea regretata
profesoară Amita Bhose: „Curentul indian începând cu literatura populară – atât hagiografică cât şi laică – a
fost continuat în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi Istoria ieroglifică, apoi de Eminescu,
Coşbuc, Blaga şi de Brâncuşi în plan artistic şi de Hasdeu, Simenschy, Al-George, pe plan ştiinţific. Acestora li
s-au adăugat Mircea Eliade, prin lucrările ştiinţifice şi beletristice. Cred că nu greşesc, dacă afirm că există
foarte puţini scriitori români de seamă, care să nu se fi referit măcar odată la India.
Contactele mele personale şi profesionale cu oameni de pe aproape toate meridianele globului m-au
determinat să constat că nici un al popor din lume nu iubeşte India, aşa cum o iubesc românii.”
(http://amitabhose.net/Books.asp?SID=3).
După cum se vede, aşteptăm, de prea multă vreme, clarificările ce pot rezulta din perspectivă sanscrită, pentru
a nu ne declara solidari cu efortul lingviştilor noştri, chemaţi să străpungă plafonul falsurilor moştenite ca
adevăruri, printre ele şi marele fals referitor la originea slavă a etnonimului valah. În numele dreptului universal
la adevăr, în numele dreptului naţiunilor de a dăinui prin adevăr, vom considera ca pe un element de referinţă
faptul uriaş, că existenţa valahilor dacici a fost înscrisă, nu numai în Rig-Veda, ci şi în toate celelalte Cărţi Sacre
ale omenirii.
Pentru reuşitele avute în edificarea civilizaţiei prin sacru, alături de zeitatea Valac-Hilyah, casta sacerdotală a
neamului nostru a fost înscrisă în mitologia vedică, şi prin zeul Dakşa, considerat zeu creator, „strămoşul
primordial al tuturor fiinţelor lumii”, după cum precizează V. Kernbach. Regăsim, în acest caz, emblematicului
şi inconfundabilul nostru tandem identitar „valac-dac”, ale cărui ecouri notabile se regăsesc şi printre cuvintele
de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka” având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de sărbătoare a
solstiţiului de iarnă, echivalentă cu Sărbătoarea Crăciunului ancorată în Tradiţia Primordială.
Motivat de calităţile dacilor, adjectivul „dakşa” are şi înţelesul de capabil, de priceput. Mai adăugăm aici şi
cuvântul sanscrit „dikşa”, cu echivalentul românesc „dichis”, care defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act
religios, ca o altă dovadă în sprijinul importanţei, pe care o au sutele de cuvinte comune limbii române şi limbii
sanscrite. Studiul lor comparativ se integrează în viziunea marelui istoric Theodor Mommsen, pentru care
cuvintele reprezintă documente într-o reală arhivă istorică.
Din această valoroasă arhivă istorică, fac parte cuvintele care s-au păstrat, nu numai în India, ci şi în Europa,
referitoare la marea vechime a vlahilor, precum şi la sensul existenţei lor în lume. Aşa de exemplu, prima mare
civilizaţie a Europei, numită minoică, din perioada anilor 2700 î.Cr.-1400 î.Cr., începe cu Zeus, numit
Velchanos, care a fost adorat în insula Creta, timp de două milenii şi jumătate. După nume a fost un zeu de
origine valahică, aşa cum era şi zeul latin Vulcanus. Ca şi zeul Apollon, ei au coborât din Hiperboreea aflată la
nord de Istru.
Tot din această vatră sacră, au coborât şi Volscii stabiliţi în Laţiu,
iar munţii pe care i-au populat se numesc şi azi Munţii Volsgi. În numele
unor raţiuni similare, Munţii Vosgi din Alsacia se mai numesc şi
Munţii Volsgi. De asemenea, se ştie că strămoşii Welsh-ilor s-au
numit Waelisc şi enumerarea poate continua, inclusiv cu celebrul trib
celtic Volcae, dar şi cu Belgii consemnaţi de Iulius Cezar, pe care nu-i
desparte decât consoana s de forma volsgi etc.
Aşadar, există şi în Europa, multe cuvinte rămase din epoca arhaică, ce se pot corela cu etnonimul valahilor
primordiali din Hiperboreea, cuvinte care resping ideea că acest etnonim ar fi fost răspândit de către germani,
pentru ca slavii să ni-l atribuie şi nouă, între secolele VI-IX.
Să revenim însă la cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka, dakşa şi dikşa” pentru a sublinia că alături de
teonimele Valak-Hilyah şi Dakşa configurează statutul sacru acordat vlahilor din Dacia, chiar, cu mult înainte de
a fi fost consemnaţi, ca atare, în primele scrieri vedice, cum este Rig-Veda, carte de imnuri religioase, elaborată
cu o mie de ani înainte de fundarea Romei.
124