revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

Moravia la Nipru, având capitala la Sarmisegetusa. În urma victoriilor militare şi politice obţinute de Regalian şi
de soţia, care i-a urmat la tron, trupele şi administraţia imperiului au fost constrânse să coboare la sudul Dunării,
ducând cu ele şi presupusa tendinţă a vlaho-tracilor de a renunţa la propriul lor etnonim, pentru a-l adopta pe cel
de „romanus”. Ca profesor de istorie natională, Mihail Kogălniceanu chiar a arătat, în plină campanie latinistă,
că „romano-mania de la Romulus (753 î.Chr.) până la Romulus Augustulus (476 d.Chr.) în loc să susţină cauza
românească atrage asupra noastră râsul străinilor”.
Pentru o cât mai bună înţelegere a ceea ce reprezintă etnonimul român, se cuvine să mai ştim că cei numiţi
vlahi de la Facerea Lumii, vorbind limba română cu dialectele ei, au trăit până în secolul XIX, aproape în
limitele fostului regat a lui Regalian, ca populaţie preponderentă, nu numai din punct de vedere demografic şi
economic, ci şi din punct de vedere spiritual. Cu toate fracturile provocate de istorie, ei încă mai jalonează
spaţiul fostului lor regat, sub forma unor insule alcătuite din străvechi comunităţi compacte de români, situate
până la mari distanţe, dincolo de actualele graniţe politice ale României.
Pe acest fundal istorico-geografic, incompatibil pentru înlocuirea etnonimului propriu cu denumirea cetăţeniei
generale, echivalând cu monopolizarea ei, total inacceptabilă pentru celelalte etnii ale imperiului, lingviştii aveau
datoria profesională de a fi investigat cu prioritate semnificaţia formei rotacizate „rumăr” păstrată de istroromâni,
dar mai ales etnonimul „rrëmër”, din arhaicul fond traco-illir al limbii albaneze, care, total opus
urbanului „romanus”, este sinonim al etnonimului „vlac” cu conotaţia sa de oier, de unde şi semnificaţia foarte
recentă de om de la oi şi fără şcoală. Or, referitor la formele rotacizate există un larg consens între lingvişti
(Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) conform căruia
tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană.
De aici şi concluzia, surprinzătoare, doar la prima vedere, că etnonimul „român” provine, prin tradiţie, din
fondul prelatin, aşa cum indică, nu numai arhaicele sale forme rotacizate „rrëmër” sau „rumăr”, ci şi atestările
directe înscrise pe plăcuţele de plumb de la Sinaia realizate cu trei sute de ani înainte de ocupaţia romană
(plăcuţele nr.19,31,32,36,47,50,55,57,64,65,66,68,71,73,74 cu imaginile lor la Constantin Olariu, Adevăruri
ascunse, vol. II). Ca urmare, originea cuvântului român nu mai poate fi explicată pe baza bănuitului „romanus”,
ci făcând apel la cuvinte ale unui fond foarte vechi.
Pentru a ne apropia de acest străvechi fond indo-european, vom arăta că un mare număr de autori antici, dar şi
din prima parte a evului mediu ne-au considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă numită barbară (Homer,
Herodot, Enniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Polibiu, Cicero, Ovidiu etc. Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I,
Suidas etc, adeveriţi prin trimiterile bibliografice riguros înscrise de Nicolae Densuşianu în monumentala Dacia
Preistorică). Conform consemnărilor istorice rămase, limba barbară a ocupat extinsa arie din jumătatea sudică a
continentului european, reprezentată astăzi de zona limbilor romanice.
Cu privire la aspectul acestor dialecte, numite barbare, ne-au lăsat mărturii Quintilian (35-100) şi apoi Isidor,
arhiepiscop de Sevilla (560-636), care pun în evidenţă numeroasele asemănări dintre limba barbară şi limba
latină, urmându-i lui Cicero (106-43î.Cr), care numise „barbaries domestica” limba populară vorbită în casele
cetăţenilor romani. Precizările, ce ne-au parvenit de la aceşti autori, conduc la concluzia că limba barbară a fost
cea care a fundamentat savanta limbă latină. Datorită marii sale vechimi, chiar cuvântul barbaria a putut lua şi
forma ambarbaria, pentru a deveni cuvântul Ambarvalia, prin care era denumită liturghia Fraţilor Arvali,
consacrată zeului Mars (Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach), ceea ce arată că denumirea
de „barbar” a fost asociată, la origini, unui concept sacru.
Depăşind orice aşteptare, se mai constată că numele Arvali al Fraţilor este desprins chiar din numele ritualului
numit Amb-Arvali-a. În mod similar, poate fi desprins din cuvântul „B-arbar”, segmentul „arbar”, care prin
trecerea B→M, devine „armar”, rostit prin metateză „rrëmër” în albaneză, şi „rumăr” în istro-română. Prin
trecerea lui r final în n final, s-au consolidat formele „rumân” şi „român” în limba română sau forma „armân”. în
limba armână. Ca dovadă că segmentul „arbar” a avut o existenţă de sine stătătoare în zona lingvistică illirotracă,
albanezii şi-au numit ţara Arbër sau Arbën, până în secolul XVI (http://en.wikipedia.org/wiki/Albania).
Originea celor două variante „Ambarvalia” şi „Ambarbaria”, origine şi pentru etnonimul „Barbar” se explică
uşor pornind de la sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este abreviată Val-Val, de unde şi
formele Bar-Val din Ambarvalia, dar şi Bar-Bar prin sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei.
Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin trecerea V→D, bine atestată de formele cunoscute
Volco-Dlac, Vur-Dalac, se explică originea sacră a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau Ardeal
prin pierderea (afereza) lui V iniţial.
Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni, care toate pun în evidenţă imensa importanţă lingvistică a
sintagmei teonimice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia, încă odată, că pe seama ei au apărut, în diferite
zone, etnonimele „Valac, Trac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una şi aceeaşi origine sacră şi că limba
126