revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

pentru asta se cer eforturi? O sumă importantă de pornire, o bună cunoaştere a naturii umane, răbdare, viclenie,
puţină actorie şi exersarea unor mijloace sigure de seducţie. Cămătari? Chiar avem nevoie de asta! Altul, voios de
pe acum, cu gândul la cariera eclatantă ce-l aşteaptă, răspunde simplu: hoţ! Gigel dragă, cred că avem o
problemă!! Sunt prea mulţi, concurenţă mare! Îţi va fi foarte greu să te afirmi într-o realitate de semi-coşmar, în
care atât de puţini îi fură pe ceilalţi, atât de mulţi, cu orice fel de mijloace, legale sau ilegale!. Oricum, să nu spui
că nu te-am avertizat! Mai la urmă, auzim vocea candidă a unei fetiţe, care declară cu nedisimulată mândrie:
cerşetoare! Meserie cinstită, să recunoaştem! Dar până să atingi asemenea performanţă, Mărie dragă, trebuie să te
perfecţionezi în psihologie, păi cum altfel îţi vei alege victimele, de unde şi cum vei afla care sunt fraierii (de
vocaţie, de circumstanţă), cu o personalitate distinctă, nu-i aşa?! Nici ţie, cred, nu ţi-ar strica nişte lecţii de poetică
şi actorie: textul de sensibilizare şi gestul a miloagă, rolul bine studiat în culise te pot duce la succesuri şi, cine
ştie, dacă ai talent, poţi ajunge să cucereşti capitalele europene, să ne reprezinţi cu cinste! N-am vreo îndoială, cu
osârdie şi încredere în voi, veţi face o carieră strălucită!!
prof. MIRCEA DINUTZ, Focşani/ROMÂNIA
***
DE LA „PODUL DE PIATRĂ” LA… CALCULATOR!
Ştiu din relatările prietenilor, mai adesea din cărţile citite, că unii dintre semenii noştri nu se gândesc la
copilărie cu prea multă plăcere, şi asta din varii motive, chiar dacă acceptă – teoretic – a fi fost vârsta inocenţei şi a
primilor paşi făcuţi dincolo de aceasta. Oricum, cei mai mulţi dintre noi avem nostalgia ei, cu bune şi rele, mai ales
că memoria afectivă selectează întotdeauna acele momente luminate de chipul părinţilor, megieşilor, prietenilor
din vremuri apuse, bătute de verdele ierbii, lumina soarelui şi plăcerea jocurilor de altădată! Pe strada mea, dintr-o
margine a Bacăului, erau mai mult fete de vârsta mea ori de o vârstă apropiată, aşa că primul joc pe care-l tratam
cu seriozitate şi în care mă specializasem, a fost… şotronul! Mai târziu, la şcoală, sub îndrumarea atentă a
învăţătoarei, ţin minte un alt joc, unul în care ne adunam în cerc, ne ţineam de mâini, ne învârteam în jurul unuia
dintre noi şi cântam ceva de genul: Ţăranul e pe câmp, ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, ţăranul e pe câmp,
după care noi toţi aveam, aşa, nişte revelaţii: el are şi-o nevastă, care era imediat recrutată dintre fetiţele
conştiincioase de faţă, apoi urmau copilul, căţelul, purcelul, până se termina cântecul! Asta era prin anii 1956-
1960, pentru că, după aia, ţăranul nu prea mai era pe câmp, câmpul nu mai era al lui şi nici familia acestuia nu mai
avea chef de cântece şi jocuri, ci doar de întristare! Dar dintre toate jocurile copilăriei, cel mai frumos şi mai
îndrăgit era: Podul de piatră s-a dărâmat / a venit apa şi l-a luat (aici era momentul dramatic), după care cântam
cu toţii, în plin avânt revoluţionar, ţinându-ne de mâini perechi-perechi, trecând câte doi pe sub braţele ridicate de
ceilalţi: Vom face altul şi mai frumos / altul mai trainic şi mai frumos!
Mai scurgându-se câţiva ani, am evoluat şi noi, eu trecând la un nivel superior – Băieţii în acţiune! La
început erau mai multe voci îngroşate care se străduiau să cânte bărbăteşte: Ţară, ţară, vin ostaşii! Acum nu mai
vin, mai degrabă pleacă… Pentru iubita noastră patrie – prin Afganistan, prin Irak, ba unii dintre ei nu se mai
întorc decât îmbălsămaţi, înălţaţi în grad şi cu titlul de erou al patriei! Doamne, ce mândri trebuie să fie, atât ei,
acolo unde sunt, cât şi familiile lor! Iar cei, care se întorc de-adevăratelea, îşi numără banii din cont şi nu s-ar da în
lături de la încă o bravadă de acest gen. Noi, cei de atunci, copii ai pământului ce ne-a născut, ne jucam, la acea
vreme, de-a hoţii şi vardiştii, haiducii şi potera, cu grija de a nu câştiga niciodată potera şi vardiştii! Pentru noi,
haiducii erau salvatorii (legendari) ai neamului, pentru că luau de la cei bogaţi şi dădeau celor care nu avuseseră
norocul să aibă şi ei o mătuşă, acolo, Tamara, Varvara ori Mărioara, să aibă grijă de ei! Cei de acum, în
majoritatea cazurilor, nu cunosc nici măcar cuvântul, darămite semnificaţia lui socială, după cum aveam să mă
conving în ipostaza de profesor, la clasele de gimnaziu. Limbajul nostru era simplu, în limitele bunei cuviinţe, aşa
cum fuseserăm învăţaţi de părinţii, învăţătorii, profesorii noştri, unde se infiltrau, e adevărat, câteva cuvinte de
argou: mişto, gagiu şi gagică, fără să le ştim originea şi nici, prea bine, sensul, la care se adăuga, în mod curios,
cuvântul sanchi (de unde, până unde, că nicăieri în oraş nu se studia limba engleză, limbă prohibită, pe atunci!) cu
sensul de aiurea, baţi câmpii (?!). Înjurăturile intrau în vocabularul nostru pasiv, nu le foloseam nici între noi, nici
faţă de străini, pentru simplul motiv că aşa eram educaţi!!
Şi iar au trecut anii, de data asta – mulţi, de fapt, au trecut decenii, copilăria era departe, noi, cei de
atunci, contururi tremurate de voalul amintirii, am ajuns maturi încărcaţi de responsabilităţi şi multele păcate
omeneşti! Eram dascăl, aveam elevii mei şi posibilitatea, fatalmente limitată, de a-i urmări îndeaproape, cum
vorbesc, cum se comportă, ce preocupări au! La început, să zicem, prin 1989-1995, mă recunoşteam în cei din
bănci, nimic deosebit!! Fetele, probabil, săreau coarda în timpul liber, băieţii jucau – nu mă îndoiesc – fotbal, cu
aceeaşi plăcere pe care o aveam şi noi, cheltuindu-ne energia şi întărindu-ne organismul, dar pe un teren amenajat,
pentru simplul motiv că maidanele de altădată nu mai există, aşa cum nici prea multe locuri de joacă pentru copiii
de toate vârstele nu mai sunt, s-au evaporat, de parcă însăşi copilăria este pe cale de a fi suspendată (prin hotărâre
de guvern, printr-un decret prezidenţial?!) Treptat, a intrat în viaţa şi în conştiinţa noastră calculatorul, cu cele
96