revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

paradidactica
DESPRE RATARE, RATAŢI, RATOIZI… ŞI ALTELE
Ratarea e o stare existenţială a multora dintre semenii noştri, e de când lumea şi n-are de gând să se
supună eroziunii timpului. E un proces în curs de desfăşurare, ce variază de la individ la individ, dar pe care cei
din jur se grăbesc să-l închidă în câteva vocabule, o etichetă întotdeauna discutabilă, atâta timp cât nu cunoşti prea
bine resorturile intime care l-au declanşat şi nici standardele la care s-a raportat aproapele nostru, suspectat de…
ratare! Ratatul veritabil are, în ciuda prejudecăţilor încărcate de compasiune-dispreţ, aura nobleţei, ce, rareori, se
lasă văzută de muritori. În primul rând, nu poţi spune despre Vasile Cireaşă că are sus-numita aură, numai pentru
că îşi plânge singur de milă în faţa unei sticle (sau mai multor)! Din punctul lui de vedere, cam înceţoşat, toţi sunt
de vină pentru ratarea lui: nevasta, soacra, vecinii de scară, şeful lui direct (sau indirect), societatea, toţi şi toate…
mai puţin el!! În al doilea rând, nu poţi să pui mâna în foc nici pentru, să zicem, Costel A. Maru, retras de mult în
garnizoana proprie, din faţa unei lumi neîmblânzite, nemulţumit de sine, de tot şi de toate, însingurat din orgoliu,
dacă motivaţiile sunt temeinice, ori din vanitate, dacă sunt închipuite! Evident, ca să fii un ratat… respectat, e
obligatoriu să fi avut ce rata: inventivitate, creativitate, voinţă de realizare, oportunităţi, viteză de reacţie…
Povestea lui „ce-aş fi devenit, dacă...” poate fi şi efectul automistificării şi asta se întâmplă mai des decât
s-ar crede, îndeobşte! Fireşte, mă gândesc la acele structuri psiho-morale mai complexe, trecute prin… sau doar
atinse de cultură!! Pentru că, oricât ar părea de ciudat, şi-n această realitate (recunoscută sau ba), aflată sub semnul
ratării, există simulanţi, impostori, ce se hrănesc din dulceaţa lui „ce-aş fi devenit, dacă…”!! Ei s-ar putea numi
ratoizi, mişună peste tot! Fiecare dintre ei are câte o poveste, modificată şi adăugită, de câte ori e nevoie, pentru
fiecare faptă… nefăptuită, cu un abia reţinut dispreţ faţă de ceilalţi, oameni care trăiesc de azi pe mâine, în timp ce
el… La o privire mai atentă, ei îşi arogă această ipostază în numele unui ideal, pe care pretind că l-au avut, dar… lau
ratat! Şi, dacă lucrurile stau aşa, ratoizii îmi apar rezonabili, ba chiar simpatici, chiar dacă ratarea lor e iluzorie!
Teoretic, cel puţin, au avut un ideal, altfel nu ar fi existat iluzia!
Indivizii lipiţi (bine) de realitate, dependenţi de valori materiale (maşini de sute de mii de euro, vile cu un
etaj sau mai multe, posturi cât mai bine remunerate) au ţinte, scopuri, nu idealuri!! Când ratează vreo ţintă, şi de!
se întâmplă, ei au – cu siguranţă – sentimentul frustrării şi se lasă invadaţi de o invidie ce creşte progresiv în
funcţie de termenul de comparaţie şi scopul propus, mereu altul! Orice înfrângere de acest gen îi face mai
competitivi, mai ambiţioşi; n-au mamă, n-au tată, au în schimb ceva ce ţine loc de mamă şi tată, interese, afaceri ce
trebuie, musai, să fie lucrative. Fără îndoială, aceştia nu sunt nici rataţi, nici ratoizi! Ei sunt oameni serioşi,
responsabili (de banii lor şi ai altora!), mult respectaţi, pentru că banul înseamnă putere personală şi asta nu e de
ici, de acolo! Şi ei (mai) plâng, dar din cu totul alte motive: au crescut impozitele, TVA-ul (deşi băieţii deştepţi se
descurcă întotdeauna), mai vine să-i deranjeze controlul financiar!! Pentru asta nu-i nevoie să cobori în tine, să-ţi
faci procese de conştiinţă (?!), să-ţi faci autoevaluarea, cine are nevoie de aşa ceva?!? Din punctul lor de vedere,
orice oportunitate se cere valorificată, numai că aceasta are alt înţeles decât în cazul firilor artiste! Aici
oportunitatea se traduce prin acţiune şi prin eficienţă. Totul pentru front, totul pentru victorie!!
Asta nu înseamnă că au dispărut cu totul rataţii şi ratoizii, că nu mai există oameni care au, măcar
teoretic, alte repere valorice. Ei se află şi în această lume, dar nu au avut şi nici nu au vreo şansă să se simtă
confortabil în gloata celor lipsiţi de idealuri, dar plini ochi de ţinte şi obiective imediate. Primii opun o anumită
rezistenţă morală, refuză uniformizarea, cu riscul asumat al ratării individuale. Ei sunt, cu un termen cam uzat,
inadaptaţii; aceştia îşi trăiesc drama cu inocenţa celor care-şi permit, măcar din când în când, să creadă în vise,
chiar dacă sunt priviţi, cel mai adesea, ca nişte ciudaţi! Ceilalţi n-au nici măcar timp să-şi dea seama dacă trăiesc în
cea mai bună dintre lumile posibile; ei ştiu doar că asta e: ceea ce văd, ceea ce pipăie/numără, ceea ce aud! Şi
pentru că altă lume nu pot imagina, nu-şi pun întrebări, nu aşteaptă răspunsuri, nu au sentimentul ratării personale,
ci – eventual – doar pe acela al ratării unor ţinte/mobiluri de etapă! Ei pot da faliment, nimic mai mult: dacă-s
oameni de afaceri, pot pierde bani, acţiuni, dacă-s oameni politici, pot pierde, vremelnic, puterea politică, rareori
pe amândouă! Cu sau fără strălucire, mai degrabă fără, ei sunt modelele copleşitoare ale vremurilor pe care le
trăim.
94