revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

aţiunii şi a conservării de Sine, cu riscul maxim al pierderii identităţii! De aici, din acest spaţiu, se recrutează
victimele de tot soiul, eşuaţii în dragoste şi în viaţa socială! Pe ei, pe aceste reacţii emoţionale se bazează
politicienii, de exemplu! E de ajuns să-ţi curgă lacrimile în faţa unei camere de filmat ori să arăţi în public, cu
asupra de măsură, cât de mare e Credinţa Ta în Divinitate şi dumnealui, cetăţeanul „turmentat” se emoţionează
peste poate şi… gata, îl trimite mintenaş pe nea Barabulă în parlament!
– O clipă, nea Mocoflete, dar cred că le ameţeşti rău de tot! Ai plecat de la omul contemplativ şi ai ajuns la
omul de acţiune (politicieni, jurnalişti, fotbalişti), apoi te-ai oprit insistent la viaţa politică şi ai cam uitat de tema
propusă la început!
– Poate că ai dreptate! Dar adevărul e că una e teoria şi alta e practica! Realitatea psiho-mentală a unui individ
e atât de complexă, încât orice tentativă de a o descrie şi ierarhiza e condamnată dinainte la insuficienţă, pentru că
sărăceşte, simplifică, deformează. Eu, de pildă, nu pot să uit o secvenţă dintr-un film, unde un feroce colonel SS
cânta dumnezeieşte din Bach la orgă! Acelaşi om, care trăia cu toată fiinţa lui în dansul de sunete grave ale
muzicii, dăduse ordine, condamnând la moarte mii, poate chiar zeci de mii de oameni nevinovaţi! Cine poate să
explice asta? Personal, am fost odată, singura dată în viaţă, la sediul unui partid, să-mi vizitez un fost coleg de
liceu pe care nu-l mai văzusem de câteva decenii şi am întâlnit un ins care semăna bine cu cel căutat, avea acelaşi
nume, ba m-a şi recunoscut, m-a invitat politicos pe un fotoliu , dar… nu mai era el: avea un început de chelie,
privire furişată, gesturi studiate, cuvinte „spălate” şi apretate, în plus, o burtică respectabilă ca punct de reper
pentru poziţia lui socială şi politică! Ei bine, omul acesta, care prăbuşise câteva întreprinderi, altădată rentabile, se
îmbogăţise spectaculos pe spatele celor mulţi şi lipsiţi de apărare, era un bun familist şi un părinte adorabil, ştiam
prea bine asta! Asta cine poate s-o explice?!
– Nu vrei să ne întoarcem de unde am plecat?
– Contemplativii pur-sânge, cei obişnuiţi să privească atent în afara lor, pentru ca apoi să se întoarcă în Sine,
ascultând mai mult de inimă, trăind cu egală intensitate atât poezia, cât şi proza vieţii nu prea mai există! Nu au
nicio şansă de supravieţuire în ziua de astăzi! De ce?! Pentru că există o presiune socială necruţătoare ce îi obligă,
şi asta nu de ieri, de azi, la o evidentă duplicitate! De aici divorţul dintre eul social, la vedere, şi eul profund,
îngropat în opera artistică, în cele mai fericite cazuri, de care vorbea, de exemplu, Marcel Proust!
– E un adevăr de mult acceptat!
– O fi, dar se cer evaluate consecinţele! Te-ai aştepta ca aceştia, mă gândesc la artiştii adevăraţi, creatori de
valori autentice, să fie şi oameni de o moralitate neîndoielnică, ceea ce nu corespunde realităţii decât în foarte rare
cazuri… Mult mai adesea şi cu mai multă şansă vei descoperi, dacă te încăpăţânezi să afli en détail viaţa unui
creator (plastic, literar, muzical ş.a.m.d.) lucruri ce te descumpănesc, fapte reprobabile, vicii greu de acceptat şi
care nu se pliază, nicicum, pe imaginea artistului. Îţi vine să crezi, uneori, că partea bună a fiinţei sale a fost
absorbită de operă, omului rămânându-i partea cea rea… cu care să-şi deruteze contemporanii. Te întrebi cum e
posibil, căci un răspuns pe deplin lămuritor nu vei găsi, te asigur!
– Spune-mi, nu crezi, cumva, că aceştia, de care vorbeşti, au pierdut măsura lucrurilor, că au uitat, pur şi
simplu, să se mai întoarcă în Sine, pentru momentul de autoevaluare?
– Sincer, nu ştiu, nu mai ştiu! Mă exasperează doar faptul că nu există alternative, întrucât, fie că eşti
contemplativ, fie că eşti om de acţiune, nu eşti ferit de Răul cel mare al lumii!
Chipul îi căpătase o paloare ciudată, liniile feţei i se strânseseră a sfadă, rămăsese tăcut pentru prima dată de
când intrase în camera mea. La rându-mi, întors în mine cu o nelinişte greu de explicat, am fost nevoit să-i dau
dreptate şi să recunosc un lucru elementar! Omul din faţa mea, atât de frământat de întrebări, căutător obstinat de
adevăruri esenţiale, purta un nume nemeritat.
prof. MIRCEA DINUTZ, Focşani/ROMÂNIA
***
EMBARGO CULTURAL SAU… CE?!
Imediat după decembrie 1989, un număr mare de filme americane – mai cu seamă – au năpădit ecranele
noastre, mici şi mari, ceea ce era firesc, după o prea lungă perioadă de „abstinenţă culturală”, în raport cu valorile
culturale ale Occidentului (relativă, totuşi, pentru că – selectate cu grijă pentru a păstra nealterată conştiinţa
„omului de tip nou” – acestea mai pătrundeau de bine, de rău!), lăsând impresia că am revenit în normalitate!!
Ceea ce a urmat, puţin previzibil la acea oră, a fost şi rămâne neliniştitor, pentru noi toţi!! Ne-am trezit, până
aproape de anul 1997, cel puţin, că acestea dominau (artificial, pentru că nu calitatea lor le-a asigurat supremaţia,
ci motive cu totul extraestetice şi, uneori, în afara unei etici elementare), sufocându-ne, pur şi simplu! Recent, miau
căzut sub ochi recomandările făcute pe Cinemagia, în urmă cu un an, pentru Ziua îndrăgostiţilor – de peste
Ocean, probabil – în februarie 2010: din cele 13 pelicule tematice propuse, e adevărat, justificat selectate din punct
de vedere valoric, 9 erau producţii SUA, iar Franţa, Marea Britanie, România şi Rusia erau reprezentate de câte o
43