revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

Adrian Botez: Spune, despre dvs., Poetul Eugen Evu într-o recenzie (cf. Să aprinzi întunericul cu propria
lumină - „Imperfectul perfect”, Editura Tiparg, 2007): „Maria Diana Popescu este evident în marş superb
spre şi întru autocunoaştere, via livrescă, însă tensiunile înnnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul
stării – rostuirii Poetului în Cetate - sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice,
iubitoare de semeni...” Asta era în 2007. Acum suntem patru ani mai târziu - 2011. Aţi ajuns, între timp, la
„autocunoaşterea” despre care vorbea recenzentul cărţii dvs. de Poezie (observaţi, vă rog, că eu ortografiez
Poezia, cu „P” - întru sacralitate)? Chiar îi iubiţi pe oameni? Mai merită oamenii să fie iubiţi, după cât de neoameni
se dovedesc a fi, majoritatea (nu mă exclud, neapărat), şi încăpăţânaţi întru refuzul de Hristos?!
MDP: A vorbi despre atotcunoaştere este ostencios. Cu toţii tindem spre îndemnul fundamental al lui Socrate,
„Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, însă cunoaşterea de sine se împotmoleşte în echivocul întreprinderii. Mobilul
analizei eului nu e niciodată clar. Ezită între justificare şi acuzaţie, între eliberare şi înlănţuire, între recuperare
prin cuvînt şi risipa prin aluzii ori imagini nebuloase. Atotcunoaşterea opune rezistenţe hotărîte metodelor
măsurătoare, deşi se bucură de prestigiu teoretic în rîndul gînditorilor. E, poate, la mijloc şi teama de-o nouă
„teologie”. Sondarea propriilor adîncimi, revolta perpetuă a unui gînd împotriva lui însuşi, răspund dorinţei
fundamentale de clarificare, dar în paralel cu proiecţia publică a pierderii de sine, cînd eul este obiectivat
simultan cu obiectivarea caracterului public la care se supune.
Însemnă că, eu, MDP, subiectul confesiunii, devin un Eu redus la condiţia interiorităţii; şi spre deosebire de
experienţa religioasă, experienţa interiorităţii nu-şi acordă altă autoritate decît sinele. Sustrăgîndu-se tentaţiilor
publice, eul meu ar suspenda orice transfer între sine şi socialul-public, a cărui dorinţă este, de regulă, de a
manevra statutul subiectului. De altfel, unitatea dintre subiect şi fiinţă poate fi chiar o iluzie, o hologramă pentru
public. Fiecare dintre aceste entităţi este animată de forţe proprii, de un flux continuu, predeterminat.
Confesiunea sinelui este tocmai un recurs la această ruptură, la scindarea care permite abolirea prea strictei
deteminări a mecanismelor de funcţionare a relaţiei interior-exterior-public.
Atotcunoaşterea şi confesiunea despre ea, apar, stimate Profesor Doctor Adrian Botez, atunci cînd conştiinţa
şi experineţa sinelui se întîlnesc cu practica, iar eu, subiectul MDP, m-aş putea transforma în propriul instrument
de cunoaştere, de investigare a lumii. A lumii interioare şi exterioare. Vorbesc despre conversia sentimentului
persoanei, despre acea deplasare a locului pe care l-aş ocupa în propria imaginaţie, în propriile sunete şi energii
încătuşate în propria materie, procese care ţin mai degrabă de iniţiaţi, de psihologia sonoluminică. Mişcîndu-mă
zilnic „între Dumnezeu şi neamul meu”, mai caut încă unde este eul meu în cel mai înalt grad. Mă mai aflu
împotrivă sau pentru o temă, o idee, pe care nu le-am dus pînă la eroism, în sfera profunzimii, pînă acolo unde să
beneficieze de avantajul unor repere încercate chiar de mine. Încă mai transfer în casa cuvintelor întrebări
esenţiale, întrebări necheltuite. Pînă la urmă, fiecare cuvînt are casa lui, în care locuiesc căutările. Să fie acestea
toate ochiul atent spre atotcunoaştere? Habar nu am. Am însă libertatea să aleg, potrivit lui Ţutea, frînghia
agăţată de cer, spre lumină sau să cobor în întuneric. Iată bipolaritatea libertăţii mele! Cu toate că mă îmbrac în
salopeta căutătorului chiar şi la Operă, port mănuşi de dantelă în război şi susţin că nimic nu se compară cu
iubirea acelui microcosmos şi microteos din miezul fiinţelor. De aceea, uneori mă cocoţ pe acoperişul lumii şi
fac pe îngerul păzitor. De sus se vede bine pe pămînt şi nici gîndacii nu mi se mai par dezgustători.
Alteori, nu-mi pot stăpîni zîmbetul de dispreţ la ideea că în fiecare zi urc în acelaşi TREN şi ajung înapoi, pe
Pămînt, unde îmi aduc aminte de Baudelaire: „Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte
umerii şi vă înconvoaie la pământ, trebuie să vă îmbătaţi necontenit. Cu poezie ori cu virtute, după cum vă e
felul. Dar îmbătaţi-vă!” Şi tot încerc să gust, de ceva vreme, din aceste în-fericiri. Cît despre iubirea de oameni,
e adevărat, suprapopularea oraşelor o inhibă. Sînt prea mulţi oameni de iubit: la serviciu, în comunitate, şi că în
mod repetat ne este suprasolicitată disponibilitatea de a empatiza, intervenind instinctul de conservare, care duce,
în cele din urmă, la izolare afectivă. Totuşi, mă încăpăţînez şi cred că ne-am născut într-un „imperiu creştin”, al
cărui suveran, Dumnezeu, promulgatorul legii supreme a iubirii, este de o bunătate fără precedent şi ne va ţine
aproape.
Adrian Botez: Prof. univ. dr. Marian Barbu scrie despre dvs., ca ziaristă şi scriitoare (cf. Prozatori cu ştaif -
Maria Diana Popescu: „Este de minune ce pledant pro causa se arată jurnalista Diana Popescu, atunci când
referirile sale se circumscriu României, interesului pe care politicienii actuali ar trebui să-l arate mersului
normal al ţării, spre bunăstare şi civilizaţie”. De ce mai iubiţi România „asta”, când atâţia o hulesc, o fură ca
pe... „ultima fraieră din lume” - …sau o părăsesc, fug de ea „ca dracul de tămâie”, le este „ruşine cu
România”, scuipă înapoi, când pleacă de pe aceste meleaguri „blestemate” etc. O iubiţi, poate, din spirit de
contradicţie?
9