revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

Amita se stabilise în România cu toată inima, reinfuzând o stare de entuziasm în jurul lui Eminescu şi
operei sale.
Amita percepea aparte mesajele unui întârziat rishi, după cum ea însăşi îl numea pe Eminescu şi le
retransmitea poporului român, într-un timp când acesta avea nevoie, mai mult ca oricând, de perspectiva filosofică
asupra vieţii, de înţelegerea că totul este efemer în arealul lumii subsolare, dar şi că există, totodată, posibilitatea
evadării din cercul limitat, mundan, prin credinţă, perseverenţă, deosebită abnegaţie.
Va trata - din opera eminesciană - chestiuni precum „India în conştiinţa lui Eminescu”, „Ecouri din
Kalidasa”, „Întâlnirea cu buddhismul”, „Trecerea la Vede”, „Eminescu şi limba sanskrită”, cu o introducere în
„Cabala limbii sanskrite”, raportul dintre creaţia „Luceafărul” şi „Usanas-Kay Us”, ideea de „repaos”, „haos”,
„cosmologie”, „cosmogonie; nu în ultimul rând, va descoperi „ritmul” din versurile poetului, ritm aflat în consonanţă
cu modalitatea de cugetare indiană , conform căreia, lumea este şi ritm, nu doar creaţie, distrugere...
Susţinând comunicări ştiinţifice în diferite instituţii de prestigiu din România, invitată la congresele
traducătorilor, derulându-şi activitatea universitară cu mare conştiinciozitate, Amita Bhose aborda chestiuni subtile
din creaţia eminesciană, precum „mitologia şi filosofia indiană în opera Sărmanul Dionis”, legătura dintre
„gândirea lui Buddha şi creaţiile lui Eminescu şi R, Tagore”, posibila ultimă pasiune a poetului, care ar fi fost India,
ce întregea, astfel, un cerc miraculos, pornit în anii tinereţii de către poet, prin paşii făcuţi către cunoaşterea istoriei
„bătrânei” (conform Fl. Paraschiv) Indii.
Pe unde ajungea, Amita insufla celor din jur o deosebită atmosferă de viaţă şi lucru, de prietenie şi adevăr,
într-o ţară care intrase, din anii 1980, accentuat, sub spectrul neguros al dictaturii ceauşiste.
În loc să aibă grijă de un asemenea om, să-i sprijine demersurile ştiinţifice, să-i faciliteze calea, menită a
pune în lumina cunoaşterii raportul dintre două lumi depărtate în spaţiu, dar atât de apropiate în spirit, statul român -
prin câţiva reprezentanţi, incapabili de a vedea dincolo de invidia lor proprie, de măruntele realizări personale - s-a
„străduit” din răsputeri să-i facă viaţa Amitei un adevărat calvar; de parcă ar fi trebuit să ispăşească o vină, să
suporte o pedeapsă.
Mai presus de toate, instrumentele prin care acţiona Karma asupra Amitei, s-au vrut a fi din spaţiul
românesc. Principiul dur, transcendent, nu lăsa loc unei alte variante.
Amita era condamnată, fără vină, la o viaţă presărată cu umiliri, „hărţuieli”, dureri sufleteşti, ce aveau să-şi
pună, în cele din urmă, nefasta amprentă asupra propriei sănătăţi şi vieţi; cităm, din nou, din Buşulenga: ”Din 1986
au început „hărţuielile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent, ba, în 1989, se dă
cursului ei statutul de facultativ – cursul de sanskrită şi bengali – în vreme ce cursul de hindi rămânea obligatoriu,
dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului 1989, postul i-a fost desfiinţat, în ciuda
memoriilor sale la conducerea Universităţii – din Bucureşti, n.ns.! – şi a Ministerului Învăţământului (...) . Şi ca săşi
poată câştiga totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a
cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, instituţie al cărei preşedinte fiind, iam
aprobat-o în 1991. După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră
prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare, şi trupul i-a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie
care, nereuşită, punea capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992”.
Numai Dumnezeu poate să-i mai înţeleagă pe aceia dintre noi care fac rău, când li se face bine!
Un gând pios, deopotrivă, îndreptăm către sufletul Amitei Bhose, cea care a încercat şi reuşit, în mare
măsură, să ofere o altă culoare relaţiilor interumane, fiind exemplu de modestie şi demnitate pentru concetăţenii ei,
românii.
prof. univ. dr. FLORINEL AGAFIŢEI, Focşani/ROMÂNIA
***
129