revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

Unii s-ar putea întreba, pe bună dreptate, ce grabă ne-a îndemnat să amintim - cu câteva luni mai devreme –
tristul eveniment al trecerii în altă dimensiune, a celei care a purtat numele Amita Bhose.
Mărturisim: nu avem la îndemână, în acest sens, un argument care să producă depline satisfacţii.
De ajuns să spunem că, într-una din zilele din urmă, răsfoind volumul intitulat „Eminescu” - ediţie îngrijită
de Mihai Dascăl şi Carmen Muşat-Coman, din anul 2001 - reciteam cu şi mai multă atenţie cuvântul introductiv;
faptul ne-a redeşteptat idei, constatări mai vechi, trăiri pe care le considerasem demult consumate; nu în ultimul
rând, se adăuga amintirilor plăcute, redescoperirea unei păguboase „tradiţii” în ceea ce ne priveşte pe noi, românii,
când este vorba să ne raportăm la intelectuali, în general, la cei de mare valoare, în mod special. Ne vom lămuri mai
departe.
Sub titlul, „Amita Bhose – o nobilă prietenă”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirma, în loc de introducere, în
cartea sus-amintită: ”În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a
constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările
delicate, dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de
un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda
fragilităţii ei”.
Că acesta e adevărul, Amita Bhose o arată prin însăşi existenţa ei - indubitabil – derulată, mai cu seamă, sub cerul
României, ţara pe care a iubit-o atât de mult şi care a determinat-o să-şi părăsească patria natală - India - după două
vizite făcute aici. Vizitele i-au prilejuit întâlnirea cu Eminescu, iar iubirea faţă de opera acestuia a fost decisivă în a
o convinge că, alegerea făcută, de a se despărţi decisiv de verdele Bengalului, se anunţa de bun augur. De fapt, chiar
înainte de plecarea din India, Amita încercase să traducă versuri aparţinând lui Eminescu, în bengali; aprofundarea şi
apoi recunoaşterea valorii scrierilor sale cu privire la anumite creaţii din opera lui Eminescu, se va împlini însă, pe
pământ românesc.
Amita dorea să arate românilor India - cu întregul ei tezaur de cultură şi civilizaţie – aşa cum o văzuse
Eminescu, o percepuse şi şi-o însuşise poetul.
Sosită în România, îşi face destui prieteni; din cercul celor apropiaţi, în afară de Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, director, în acea vreme - e vorba de anii ce au urmat lui 1971! – al Institutului de Istorie şi Teorie
Literară „G.Călinescu”, se mai aflau Cicerone Poghirc şi Sergiu Al-George.
Sunt cei care o vor sprijini, când anumite cercuri de interese sau, pur şi simplu, de ignoranţi, îi vor face
viaţa din ce în ce mai grea, deşi, la un moment dat, în 1977 solicitase cetăţenia română, act de „supremă
consideraţie şi iubire faţă de ţara care o primise” (conform Buşulenga) iniţial cu braţele deschise.
Vor fi necesari doi ani ca să primească cetăţenia din partea statului român, perioadă în care a fost urmărită,
suspectată de diverse interese. Într-un târziu, primeşte un „post de suplinitor, în cadrul Universităţii Bucureşti, unde
va preda limba sanskrită şi bengali” (Idem). Lucrează intens la teza sa de doctorat, „Eminescu şi India”, dar face
traduceri şi din Marin Sorescu.
Se refugiază în spaţiul spiritual românesc, dorind să afle „un ungher de afecţiune în sânul poporului
român”, după ce ultima legătură cu India – prin tatăl său – dispare, urmare a morţii acestuia, după cum ea însăşi
recunoştea.
Ceea ce realiza Amita Bhose, se situa pe aceleaşi coordonate de gândire, simţire, creaţie cu anumite scrieri
ale lui Sergiu Al-George, căci ambii, fiecare în felul său propriu, caracteristic, aveau să deschidă drumuri
necunoscute până atunci în cultura română, menite a lumina aparte legăturile ascunse-n timp, dintre spritualitatea
indiană şi cea din arealul românesc.
Amita se găseşte, la un moment dat, printre specialiştii ce lucrează colectiv la editarea operei lui Mihai
Eminescu; în această calitate, între altele, se ocupă cu traducerea şi adnotarea „Gramaticii sanskrite mici” al cărei
autor era Fr. Bopp lucrare, după cum se cunoaşte, tradusă de Eminescu, dar aflată, la acea vreme, în stare de
manuscris. Face efortul îndelungat – e vorba de ani de zile - de a translitera textul sanskrit al gramaticii, folosind
caracterele latine; muncă epuizantă, dar susţinută de pasiunea pentru Eminescu şi India, deopotrivă.
Nu ştim dacă altcineva s-ar fi încumetat la un asemenea travaliu, de înţelegere corectă a textului sanskrit, şi
de redare a sa în limba română, recuperând astfel, o parte din munca ce conturează un capitol deosebit al
preocupărilor poetului: cunoaşterea limbii sanskrite, condiţie a accesului spre arhaica gândire indiană.
Dincolo de activitatea livrescă, de cercetare, Amita avea şi o activă viaţă socială, nu puţine fiind întâlnirile
organizate la Ambasada Indiei din Bucureşti, unde erau invitaţi românii, ca să intre pe viu în contact cu obiceiurile,
tradiţia diferitelor regiuni din vasta Bharatya, prin intermediul spectacolelor organizate, seratelor, când se recrea
atmosfera indiană, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi aminteşte din nou: ”Îmbrăcată în sari-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar
fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită
deopotrivă poeziei, muzicii, dansului teatrului”.
128