revista contraatac, numarul 28-mai 2012 - CETATEA LUI BUCUR ...

Aşadar, etnonimului Valac i se recunosc, de la Vest la Est, importante conotaţii sacre începând cu perioada
minoică, iar în Dacia a existat cu cel puţin 3500 de ani înainte de venirea primilor slavi.
Pentru realul său statut sacru, recunoscut din vechime, patria vlaho-dacilor a reprezentat şi în mentalul galilor
Paradisul, în care curge lapte şi miere, denumit până astăzi prin sintagma Pays de Cocagne, adică Ţara
Kogaionului, respectiv Ţara Muntelui Kogaion, munte sfânt numit astfel după cuvântul sanscrit „gagana”, care
înseamnă cer (sau atmosferă). Gagana a devenit atribut al muntelui sacru, ca urmare a faptului, că pe marile
înălţimi omul se simte mai aproape de cer, adică mai aproape de dumnezeire. Din acest motiv şi dincolo de orice
îndoială, semantica denumirii Kogaion, este încă o dovadă, care conduce la concluzia că memoria lumii
păstrează, prin memoria nemuritoare a cuvintelor, amintirea Paradisului localizat în Valahia Dacică, numit, în
Biblie, Ţara Ha-Vilah sau Walh-alla în străvechea mitologie germanică.
Departe de a fi un cuvânt abia pribegit pe la noi, străvechiul nostru etnonim Valac se corelează, sub aspect
genetic, cu ancestralul cuvânt armânesc avlake (balaha, în sanscrită), prin care este denumită apa curgătoare. Ca
unic habitat uman, în acea epoca arhaică, apa curgătoare se dovedea a fi atoatedătătoare, atotputernică şi eternă,
ca un dumnezeu, astfel încât sintagma teonimică arhetipală, adică primul nume al Unicului Ziditor a fost de
forma Avlake-Avlake.
Cu mult înainte de apariţia scrierii alfabetice, această sintagmă teonimică arhetipală Avlake-Avlake a fost
redată printr-o hieroglifă, a cărui mulaj a devenit Stindardul Dacic cu cap de lup. În legătură cu acest cap de lup
numit în trecut Volk ni s-a atribuit numele sacru de Volki, respectiv cel de Volsci sau cel de Valahi, dar şi
numele Ţării Ha-Vilah, ţară consemnată de Biblie împreună cu un minim esenţial de caracteristici, care o
suprapun cu precizie matematică peste România.
Mult mai vechi decât prima sa atestare, din anul 1120 î.Cr., pe stela funerară a lui Nabukadnezar, aflată în
prezent la British Muzeum, Stindardul Dacic a inspirat prin celebrul său cap de lup producerea unor figurine
rudimentare cu cap de lup, care datează din epoca neoliticului dezvoltat (5500-5000 î.Cr.). Remarcabil prin
vechime şi răspândire, importanţa sa în istorie, este consacrată prin faptul că sub semnul Dragonului Dacic s-a
derulat viaţa omenirii pe larga arie cuprinsă între Persia şi Anglia, până în anul 1485 d.Cr., aşa cum a arătat
Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii, în tratatul său de vexilologie,
publicat în anul 1975.
Aşadar, etnonimul Valah nu este o haină uitată pe aici de slavii, care ar fi împrumutat-o de la germani, ci un
concept cu puternice rădăcini autohtone, bine confirmate de istorie, etnonim prin care ne definim în faţa lumii,
dar şi în faţa lui Dumnezeu.
În ciuda faptului că Traian a vrut să şteargă din istorie centrul spiritual al lumii, făcând una cu pământul
marele complex sacru de la Sarmisegetusa, credinţa religioasă ilustrată prin Dragon şi-a continuat reverberaţia în
lume. De aceea nu trebuie să ne mirăm, că Dragonul recucereşte lumea prin vigoarea vikingilor şi nici că
imperiul creştin a lui Carol cel Mare s-a făurit în preajma anului 800, deci cu mult înainte de Marea Schizmă,
sub semnul Dragonului Valahic. Firesc trebuie considerat şi faptul că invazia normandă a Angliei, din anul 1066,
a avut loc tot sub semnul Dragonului (a se vedea pe Internet Tapiseria Bayeux), tot aşa după cum firească este şi
prezenţa Dragonului Roşu pe drapelul Welsh-ilor.
Dar limba evoluează odată cu trecerea mileniilor, aşa încât denumirea iniţială Volco-Blac a evoluat la forma
Volco-Dlac, respectiv, arhetipalul cuvânt Vlac sau Blac a dobândit forma Dlac (uneori Dalac), care a pierdut
apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi îngemănarea întru sfinţenie a celor două etnonime
echivalente Valac-Dac, dublet specific pentru locuitorii din Valahia Intracarpatică.
Pentru vlahii din sudul Dunării, cuvântul Vlac a urmat succesiunea de transformări fonetice
Vlac→Dlac→Trac, iar pentru cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac a fost citit în sens invers pentru a genera
cuvântul Caldei, numiţi şi Haldei în Cartea proorocului Daniel. După cum indică Micul Dicţionar Academic,
apelativul haldei a fost păstrat şi de limba română, pentru a-i desemna pe preoţii de mir.
Eliberat de falsa origine, care-i oculta importanţa, etnonimul Valac, ca etnonim înscris în toate Cărţile Sacre
ale omenirii, se dovedeşte a fi o valoroasă dovadă pentru statutul de AXIS MUNDI, pe care ni l-au recunoscut în
mod explicit, atât civilizaţiile din Orient, cât şi de cele din Occident.
Poate că, în spiritul acestei sacralităţi primordiale, pe care o regăsim concretizată şi în etnonimele vlac, dac,
caldei, se cere a fi investigată şi originea reală a etnonimului „român”, având în vedere că deducerea lui din
„romanus” ar presupune un fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de Imperiul Roman. Pe fondul multelor
revolte antiromane ale dacilor, ideea că am fi fost singurii care să transformăm în etnonim dreptul de cetăţenie
romană, acordat şi altor neamuri, devine inexplicabilă şi ca atare de neacceptat.
În Dacia parţial ocupată, starea de revoltă împotriva ocupantului mocnea permanent, ceea ce a şi declanşat în
anul 257 marea revoltă de succes a vlaho-tracilor, condusă de Ingenuus şi continuată apoi pe ambele maluri ale
Dunării de Regalian (258-268), făuritorul şi conducătorul întinsului regat, cu axele de la Corint la Vistula şi de la
125