Cunoaştere, Interes Responsabilitate ... - Institutul de Istorie

290 Adrian Circa 6
au participat la încheierea contractului, nici direct, nici prin
reprezentare. Acele cazuri, în care efectele se extind asupra terţilor,
sunt considerate excepţii de la principiul relativităţii 7 .
În contextul grupului de contracte, relativitatea efectelor
convenţiilor limitează răspunderea contractuală.
Privite prin prisma relativităţii, condiţiile de atragere a
răspunderii civile se particularizează, şi anume:
a. în ceea ce priveşte răspunderea contractuală pentru fapta
proprie:
– fapta ilicită – neexecutarea să provină din partea
contractantului – relativitatea se opune ca responsabilitatea
contractuală să poată fi invocată contra unei persoane străine
de acord;
– prejudiciul – cauzat unui contractant: victima şi responsabilul
trebuie să fie legaţi prin acelaşi contract;
– culpa – imputabilă debitorului contractual: fapta imputabilă
reprezintă evenimentul generator de responsabilitate; acest
fapt se raportează la culpă. În cazul unei obligaţii de rezultat,
victima nu trebuie să facă dovada unei culpe, dar nici autorul
nu se poate exonera, demonstrând că nu a comis nicio culpă.
În acest sens, s-a propus distincţia între obligaţiile de
mijloace şi cele de rezultat, puse în lumină de Demogue.
Distincţia între cele două tipuri de obligaţii joacă un rol
important sub aspectul obiectului probator: se admite că ne-executarea
unei obligaţii de rezultat este sancţionată cu o responsabilitate
obiectivă, în timp ce nerespectarea unei obligaţii de mijloace permite
invocarea unei responsabilităţi subiective bazate pe culpă. Culpa
comisă cu privire la executarea unui contract are aceleaşi elemente
constitutive ca şi culpa delictuală.
Culpa prinde formă prin nerespectarea unei obligaţii impusă
debitorului pentru că a încheiat un contract valabil. Nu se respectă
principiul forţei obligatorii.
7
Pentru o prezentare detaliată a excepţiilor de la principiul
relativităţii, a se vedea A. CIRCA, Relativitatea efectelor convenţiilor, Edit.
„Universul Juridic”, Bucureşti, 2009, p. 182 şi urm.