Cercetarea etnologică de teren, astăzi (curs), Editura ... - cIMeC

www.cimec.rogenera conflicte puternice între partenerii de dialog ori, în cel mai bun caz, comentariiironice la adresa cercetătorului 1 .5.3. În mod firesc, identificarea, selectarea şi abordarea acelor persoane căroracomunitatea le recunoaşte anumite competenţe şi specializări este cu mult mai facilă.Mă refer, desigur, la performerii care deţin temporar roluri în desfăşurareaobicieurilor (colindătorii şi căluşarii, membrii alaiurilor de carnaval, copiii caresăvârşesc rituri de fertilitate, feciorii şi fetele din alaiul cununii de la seceriş şi din celde la nuntă), la cei care sunt învestiţi permanent cu funcţii rituale sau ceremoniale(vornicul şi socăciţa de nunţi, descântătoarea, moaşa, prescurăriţa şi femeile tocmitesă intoneze cântecele rituale funerare) şi în fine, la profesioniştii propriu-zis, cei caretrăiesc efectiv de pe urma priceperii şi talentului lor (meşterii şi meşteşugarii, dar maiales muzicanţii).Cititorul atent al acestui manual a remarcat – poate întrucâtva contrariat –multitudinea de termeni pe care i-am utilizat pentru a desemna persoanele-sursă aleanchetei de tip etnologic, precum şi faptul că am evitat termenul consacrat,„informator”, dar şi pe cei întâlniţi în lucrările mai vechi: ţăran, sătean sau omul de lasat.Dacă aceştia trei mi s-au părut cu totul nepotriviţi atât pentru sugestiile lorpeiorative, cât şi pentru cele de restricţionare a terenului la spaţiul rural, celui dintâimerită să-i acord o discuţie mai amplă.Nu exclud nici în cazul lui, aşa cum am arătat la începutul capitolului III,conotaţii care generează confuzii sau chiar triste amintiri atunci când îl utilizăm înprezenţa şi la adresa persoanelor cu care angajăm o discuţie, urmată, din ce în ce maifrecvent în ultima vreme, de o atitudine făţişă de respingere 2 .1Aş evoca aici o întâmplare, din fericire, fără consecinţe dramatice, la care am fost martoră în anul1996 ca membră a unei echipe multidisciplinare care a desfăşurat o anchetă de scurtă durată înlocalitatea Cenad (jud. Timiş). Printre cercetători se afla un realizator de emisiuni radio care încerca săpăstreze (şi să impună) cât mai mult din viaţa arhaică a satului. Adresându-se unui octogenar, fruntaş şifost notar al satului, absolvent al unei şcoli comerciale şi veteran de război, jurnalistul a considerat căcel mai bine este să utilizeze graiul neaoş bănăţean cam în această manieră: „Ge câţ’ ani ieşti dumnetape astă lume?” „Când mi-s născut vrei să zici? În o mie nouă sute şase.” - a venit răspunsul. „Dzăudacă-ţ’ dăgeam mai mult ge şapcezăci! D’a cân erai dumneta cinăr cum era Crăşiunu?”, „Era frumos,ce să zic?!… Da’ de ce vorbeşti dumneata aşa? Parcă n-ai fi de pe la noi!” „Ba da, io mi-s dinCimişoara! Nu mă cunoşci ge la ragio?…” „A, acuma da! De-aia te chinui dumneata să vorbeşti aşa…Am mai auzit io prin alte părţi vorbă de-asta, da pe la noi de când mi-s nu s-o grăit aşa… nici bătrâniimei, no!”2La începutul cercetării pe care am coordonat-o în satele Roşcani şi Mihăieşti (jud. Hunedoara), într-oseară de conversaţie tihnită în casa învăţătorului, acesta ne-a spus pe un ton pe jumătate mâhnit, pejumătate indignat: „Doamna Ştiucă, nu puteţi renunţa, zău, la cuvântul ăsta urât, informator? Păi ce, noi82