PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

5.6 Predicţia şi diagnoza capacităţii creative a elevilor
Astăzi nu se mai face o separare netă între individul obişnuit şi cel creator. Orice om
normal poate realiza o îmbunătăţire în munca sa, o mică inovaţie sau invenţie. Plecând de la
această premisă, predicţia şi diagnoza capacităţii creative a elevilor este unul dintre
aspectele importante ale activităţii profesorilor, indiferent de specialitatea lor. Există o serie
de elemente care trebuie avute în vedere în ceea ce priveşte modul de predicţie a
creativităţii elevilor cât şi modul în care aceasta se manifestă.
1. Succesul şcolar După ce o perioadă îndelungată, s-a făcut o legătură între succesul şcolar
şi capacitatea creatoare, astăzi se consideră că randamentul şcolar nu este un criteriu realist
de diagnosticare şi prognozare a creativităţii elevilor. Urmărindu-se corelaţia statistică
dintre randamentul şcolar şi creativitate se constată că aceasta este semnificativă la grupele
de vârstă 11-12 ani şi 14-15 ani. Altfel spus, la aceste grupe de vârstă se poate vorbi despre
o legătură între creativitate şi succes şcolar. Această corelaţie îşi găseşte explicaţia în două
premise: dezvoltarea fluidităţii verbale în relaţie cu funcţiile gândirii la categoriile de vârstă
menţionate, respectiv faptului că învăţământul nostru este încă preponderent verbal cu
sarcini ce implică această aptitudine.
Unele studii relevă faptul că, în învăţământul românesc, şansele de a obţine un randament
şcolar superior sunt favorabile pentru cei care excelează prin inteligenţă (îndeosebi o
inteligenţă de tip logico-matematic) faţă de elevii care sunt creativi. De aici putem trage o
concluzie şi anume că dintr-o perspectivă statistică nu există cu necesitate o corelaţie între
inteligenţă şi creativitate. Altfel spus, elevii pot fi creativi şi fără a avea o inteligenţă
superioară.
La elevi, creativitatea se manifestă printr-o serie de comportamente cum ar fi:
descoperirea adevărurilor deja cunoscute, pe căi proprii; găsirea de soluţii originale şi
inedite în rezolvarea diferitelor probleme; învăţarea de tip logic; aplicarea cu uşurinţă a
cunoştinţelor în practică; stabilirea unor legături între cunoştinţele predate la diferite
obiecte de învăţământ; formarea rapida a priceperilor şi deprinderilor.
În funcţie de modul în care este organizat şi orientat, procesul de învăţământ poate duce fie
la dezvoltarea gândirii creatoare, fie la dezvoltarea unei gândiri dominată (limitată) de
anumite şabloane sau paradigme. Dacă profesorul se mulţumeşte cu reproducerea textuală,
de către elevi sau studenţi, a materialului, fie că este înţeles sau nu, şi acorda calificative
mari pentru aceasta reproducere, ei nu se vor strădui sa prezinte materialul consultat (notiţe,
manual, bibliografie) într-o forma personală, să gândească asupra lui, să caute soluţii
originale etc. Rezultatele vor fi diametral opuse dacă prin notele atribuite şi prin alte căi se
va stimula studiul individual al elevului, încercarea de a găsi soluţii originale, de a gândi
independent.
Numeroase cercetări experimentale au scos în evidenţă faptul că, în grup, eficienţa
activităţii creşte; productivitatea gândirii este mai mare în condiţiile rezolvării în grup a
problemelor decât în condiţiile rezolvării individuale. Ceea ce determină, în primul rând,
productivitatea mai mare a grupului, este creşterea flexibilităţii gândirii subiecţilor în
condiţiile lucrului în grup. Dat fiind faptul că orientarea cognitivă a subiecţilor poate fi
diferită, în cursul rezolvării are loc o zdruncinare reciprocă a stereotipiei. Această relaţie
din cadrul grupului determină o creştere a flexibilităţii gândirii fiecărui membru al grupului,
34