PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

apreciere şi valorizare. În stabilirea structurii caracterului, avem în vedere, în primul rând,
atitudinile stabile şi trăsăturile caracteriale care sunt proprii unei anumite persoane.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare a individului faţă de lumea exterioară şi faţă
de sine. Se acceptă, în general, că există trei mari categorii de atitudini:
1. atitudinea faţă de sine (modestie, orgoliu, demnitate sau sentimente de culpabilitate sau
inferioritate);
2. atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de societate;
3. atitudinea faţă de activitate.
Alături de atitudini, care exprimă orientarea persoanei, în componenţa caracterului intră şi
trăsăturile de voinţă, cele care asigură traducerea în fapt a intenţiilor şi mobilizarea
resurselor personalităţii pentru a face faţă solicitărilor. Trăsăturile de voinţă constituie
componenta executorie a caracterului. Caracterul nu se prezintă ca un simplu conglomerat
de trăsături, ci ca un sistem organizat şi bine structurat. Modalitatea cea mai eficientă de
cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza actelor de conduită în situaţii
sociale. Evident, se pot utiliza şi teste de personalitate dar repertoriul acestora privind
caracterul este destul de sărac.
Preocupările pentru cunoaşterea şi evidenţierea trăsăturilor de caracter şi a relaţiilor dintre
ele sunt prezente încă din antichitate. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că aceste
preocupări s-au materializat mai ales în scrieri şi opere literare. Chiar şi aşa, diverşi autori,
plecând de la predominanţa unor trăsături caracteriale asupra altora, au propus adevărate
tipologii caracteriale.
Caracterul se manifestă numai în situaţiile sociale. El se structurează în interacţiunea
individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare la
particularităţile şi exigentele acestui mediu. În formarea trăsăturilor de caracter un rol
important îl au: familia prin modelele de conduită pe care le oferă şi prin valorile pe care le
promovează, mediul şcolar, grupul de prieteni, mediul social, în general. Integrat în aceste
relaţii, copilul găseşte un sistem de norme, valori şi modele de comportament la care caută
să se adapteze.
Caracterul se formează de-a lungul întregii vieţi a individului astfel că acesta poate fi
modelat continuu prin activităţi educative. În primul rând, şcoala are un rol foarte important
în modelarea caracterului elevilor. Profesorul trebuie să plece de la ideea că trăsăturile
caracteriale au ca suport deprinderile şi obişnuinţele de comportare ale omului în situaţiile
concrete de viaţă. Formulând anumite solicitări faţă de elevi şi, mai ales, punându-i în
situaţia de a exersa, de a acţiona în consens cu normele promovate de societate, profesorul
poate contribui la formarea şi consolidarea unor trăsături pozitive de caracter. Aceste
acţiuni sunt cu atât mai eficiente cu cât vârsta elevului este mai mică. La vârste mici,
modelarea caracterială, care se desfăşoară pe coordonatele afective şi motivaţionale, este
relativ uşor de realizat. În plus, autoritatea adultului este foarte puternică şi permite această
modelare.
Un alt element important care influenţează caracterul elevilor este modelul oferit de
profesor, competenţa şi autoritatea morală a acestuia. Preadolescenţa şi adolescenţa sunt
etape de căutare a unor repere, a unor modele, iar profesorul poate fi, de multe ori, un astfel
52