PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

2.1.1 Condiţionarea clasică
Unul dintre primele modele explicative considera că o formă elementară de învăţare este
reprezentată de asocierea unui anumit stimul cu un răspuns (atipic) datorită faptului că cele
două elemente au fost asociate de câteva ori, deşi între acestea nu există o legătură anatomo
- funcţională directă. Acest proces este cunoscut sub numele de condiţionare clasică şi a
fost pus în evidenţă şi studiat în detaliu de către fiziologul rus I. P. Pavlov (1849-1936,
premiul Nobel pentru Medicină în 1904), la începutul sec. al XX-lea. Sunt binecunoscute
experimentele realizate de către fiziologul rus asupra unor mamifere (câinii). Dintre aceste
experimente, unul poate explica într-o manieră relevantă modul în care Pavlov a conceput
actul de învăţare.
Aşezat în condiţii de laborator, un câine era hrănit la intervale precise urmându-se un
protocol bine pus la punct. Conform acestui protocol, cu puţin timp înainte ca animalul să
fie hrănit, se aprindea un bec electric. Odată cu aducerea hranei, în mod firesc, animalul
începea să saliveze. Treptat, după o suită de repetiţii a acestei succesiuni: bec aprins –
aducerea mâncării - hrănire, s-a observat faptul că animalele începeau să saliveze la
aprinderea becului, înainte de a vedea hrana, reacţie anormală, deoarece între stimul
(lumină) şi răspuns (salivare) nu există o legătură funcţională directă. Explicaţia oferită de
către Pavlov s-a referit la formarea aşa-numitului reflex condiţionat care a fost explicat prin
realizarea la nivelul scoarţei cerebrale a unei legături temporare între cei doi centri nervoşi,
cel al văzului şi cel al salivării, centri care în mod normal nu au nici o legătură între ei. S-a
născut astfel ideea că învăţarea ar putea fi o succesiune de reflexe condiţionate. Ba mai
mult, savantul rus a susţinut că modelul propus de către el (condiţionarea clasică) poate fi
utilizat şi în cazul explicării învăţării de tip uman. Evident, această viziune asupra învăţării,
este reducţionistă şi nu ţine cont de multitudinea de situaţii de învăţare din viaţa reală.
2.1.2 Conexionismul şi condiţionarea operantă
Tot în aceeaşi perioadă cu Pavlov şi psihologul american E.L. Thorndike (1874-1949)
a arătat că unele răspunsuri sunt învăţate de către o serie de animale, datorită realizării unor
conexiuni pe scoarţa cerebrală între un stimul şi un răspuns. Realizarea acestor conexiuni,
susţinea marele psiholog, este facilitată de producerea unor consecinţe plăcute pentru
animal.
În experimentele realizate, Thorndike, a folosit diferite variante ale unui labirint, în
interiorul căruia un şoarece încerca să găsească drumul până la hrana aşezată în centru, sau
procedeul cuştii problemă. Cuşca, de construcţie specială, avea un buton interior care
odată acţionat permitea deschiderea unei trape şi ieşirea animalului.
Un experiment clasic, realizat de savantul american, a constat în aşezarea în interiorul unei
cuşti problemă a unei pisici flămânde; în faţa trapei, în exterior era aşezată hrană. În acest
fel animalul era plasat într-o aşa-numită situaţie problemă. Pisica încerca să ajungă la
hrană lovind haotic pereţii cuştii până când, datorită hazardului, era acţionat butonul care
deschidea trapa către hrană. Treptat, pus în aceeaşi situaţie de mai multe ori, animalul şi-a
redus numărul încercărilor până când a învăţat modalitatea de a se hrăni, prin deschiderea
trapei. Rezolvarea situaţiei problematice de către animal s-a făcut prin selectarea
răspunsului potrivit, găsit după un număr de încercări nereuşite. Psihologul american a
5