PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

1. Depistarea potenţialului aptitudinal şi al capacităţilor elevilor cu care lucrează. Acest
lucru se face fie direct, de către profesor, prin observarea activităţii elevilor şi prin analiza
produselor acestei activităţi, fie prin aplicarea unor teste de aptitudini. Aplicarea acestor
teste trebuie să fie realizată de către psihologii şcolari specializaţi.
2. Adaptarea conţinutului disciplinelor de învăţământ şi a metodelor didactice utilizate de
către profesor, în funcţie de aptitudinile manifestate de către elevi.
3. Organizarea unor activităţi educative informale variate: olimpiade, concursuri, cercuri
ştiinţifice, excursii şi vizite tematice, care să permită dezvoltarea acestor componente
aptitudinale ale personalităţii.
4. Intervenţia profesorului în ceea ce priveşte dezvoltarea aptitudinilor elevilor trebuie să
ţină cont de o serie de elemente care ţin de caracteristicile de dezvoltare ale copiilor. Au
fost astfel evidenţiate o serie de perioade de vârstă care sunt favorabile dezvoltării unor
aptitudini.
Astfel, aptitudinile artistice (muzică, pictură), aptitudinile sportive (gimnastică) şi
aptitudinile lingvistice (învăţarea limbilor străine), se pot dezvolta foarte bine la vârste mici
când receptivitatea şi plasticitatea sunt sporite. Cu alte cuvinte, acţiunea educatorului şi a
familiei trebuie să aibă loc la momentul optim, altfel riscăm ca un anumit potenţial ereditar,
în absenţa exerciţiului, a învăţării, să rămână nevalorificat. Pe de altă parte, unele aptitudini
speciale, cum ar fi aptitudinile ştiinţifice, literare, care sunt determinate în mare măsură de
factori externi, adică de contactul cu lumea culturii şi a civilizaţiei, se pot dezvolta la vârste
mai înaintate. Cunoaşterea aptitudinilor elevilor, crearea condiţiilor favorabile pentru
dezvoltarea acestora ţine, în esenţă, de măiestria pedagogică a profesorului.
7.5.3 Inteligenţa – aptitudine generală
Unul dintre marii psihologi ai educaţiei, Lee Cronbach (1916-2001) spunea despre
inteligenţă că aceasta „ nu este un lucru (în sensul încercărilor de a determina un contur
precis al acesteia) ci este un stil de muncă”.
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a
organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Chiar
terminologia sugerează că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea
relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor dintre
relaţii. Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează
modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii problematice,
avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi
deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea
deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei
optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad crescânde de dificultate.
Toate aceste operaţii şi abilitaţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei: (a) capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind
soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; (b)rapiditatea, supleţea, mobilitatea,
flexibilitatea ei; (c) adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări. Inteligenţa apare
deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor
proceselor psihice. Când vorbim de inteligenţă ca o aptitudine generală, avem în vedere
implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi şi vizăm nu atât conţinutul şi structura ei
57