PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formată; o deprindere insuficient consolidată sau
greşit elaborată poate perturba sau inhiba aptitudinile.
Dacă luăm viaţa omului în ansamblul ei, putem constata că aptitudinea are o istorie, care
poate fi rezumată în trei stadii: de structurare şi maturizare; de optim funcţional; de
regresie. Luate în accepţiune restrânsa, aptitudinile au, în general, o apariţie precoce.
Viteza lor de dezvoltare nu este identică la toţi indivizii. Evoluţia aptitudinilor nu are un
caracter rectiliniu. Există vârste critice, când apariţia unor noi nevoi, a unor tendinţe, este
acompaniată de trecerea în stare latentă sau cu regresia temporara a aptitudinilor
manifestate anterior.
Referitor la fundamentul aptitudinilor, au existat atât partizani ai concepţiei conform căreia
acestea ar fi înnăscute, dar şi specialişti care au demonstrat că aptitudinile sunt dobândite
sub influenţa mediului şi a activităţii depuse. Evident, adevărul se găseşte undeva la mijloc,
atitudinile având atât o componentă înnăscută dar şi una dobândită sub influenţele
mediului. Mai mult, trebuie subliniat faptul că în procesul formării aptitudinilor contează nu
atât ereditatea sau mediul, cât calitatea lor. O ereditate precară, asociată unor condiţii
sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini. Pe de altă
parte, o ereditate superioară va fi neputincioasă dacă condiţiile de mediu sunt
nesatisfăcătoare. Astfel, când calitatea celor două categorii de factori (ereditari şi de mediu)
este mult prea diferită, polarizată chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. Ideal
ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali sa coincidă din punct de vedere al calităţii lor, atunci
performanţele fiind maxime.
7.5.2 Clasificarea aptitudinilor
În context psihologic pot fi amintite mai multe tipuri de aptitudini. În primul rând, putem
vorbi despre: aptitudini complexe şi aptitudini simple.
A. Aptitudinile complexe sunt cele care oferă posibilitatea îndeplinirii unor activităţi
complexe, cu rezultate deosebite; astfel de aptitudini sunt: aptitudinea tehnică, aptitudinea
ştiinţifică, aptitudinea managerială aptitudinea muzicală, aptitudinea sportivă. Ele sunt
structuri instrumentale ale personalităţii care asigura obţinerea unor performante deasupra
mediei în anumite sfere particulare de activitate profesională. Acest tip de aptitudini sunt
susţinute din interior de predispoziţii ereditare pregnant diferenţiate şi de mare intensitate,
care dictează direcţia de evoluţie a personalităţii, sensibilizarea în raport cu multitudinea
influenţelor mediului extern. Conform modelului multifactorial al personalităţii, ele se
bazează pe acţiunea unor factori specifici. Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza
dezvoltarea şi integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi
geniului.
Talentul reprezintă o formă calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe. El
se deosebeşte de aşa numita „aptitudine pentru un domeniu” printr-un grad mult mai înalt
de dezvoltare a acestor aptitudini dar, mai ales, prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce
face posibilă creaţia de valori noi şi originale. În structura talentului, trăsăturile de
personalitate (pasiunea, voinţa, interesele, activismul, orientarea axiologică) au o pondere
mai mare decât în structura aptitudinilor. O aptitudine bine dezvoltată putem găsi la un
număr mare de persoane, dar talente găsim doar uneori.
55