PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

Modelul genetic depăşeşte viziunile psihometrice şi factoriale, fiind preocupat de problema
genezei inteligentei. Cel care ilustrează prin cercetările sale cel mai bine acest model este
Jean Piaget, a cărui concepţie a fost prezentată într-un capitol anterior. În lucrarea sa
Psihologia inteligentei (1947), Piaget susţine că inteligenţa este o relaţie adaptativă, printre
între organism şi lucrurile din mediu.
Modelul psihocognitivist este complementar modelelor psihometrice şi factoriale şi în
esenţă îşi propune problema descifrării mecanismelor prin care se realizează cunoaşterea,
prin care sunt soluţionate problemele. În plus, modelul cognitivist caută să răspundă la
întrebarea „de ce?” funcţionează inteligenţa într-un fel sau altul? Inteligenţa are funcţii de
culegere de informaţii, de prelucrare a lor şi de decizie, de aceea, ea poate fi tratată în
termenii procesării informaţiilor. Din perspectiva acestei teorii în loc de a descrie mintea în
termenii unor moduri diferite de inteligenţă, este mai eficace descrierea ei în termenii
procesării informaţiilor, unde fiecare pas al procesului reprezintă o componentă diferenţiată
a intelectului. Specificul noului model al inteligenţei constă în a descrie paşii sau procesele
mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
Contribuţiile în domeniul psihocognitivist sunt numeroase şi de aceea vom prezenta doar
concepţia lui Robert Sternberg (n. 1949) care pleacă de la ideea că inteligenţa depinde de
operaţiile cognitive simple, dar nu se identifică cu ele. Autorul american s-a orientat astfel,
spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligenţei: (a) metacomponentele
(procese de mare complexitate care intervin în planificarea, conducerea şi luarea deciziei);
(b) componentele performanţei (ca mijloace sau proceduri subordonate strategiilor de
soluţionare); (c) componentele achiziţiei informaţiilor (cele care intervin în colectarea,
încadrarea selectivă, combinarea şi compararea selectivă a informaţiilor). În 1996,
Sternberg propune un nou „profil” al inteligenţei prin intermediul teoriei inteligenţei de
succes. Această nouă teorie susţine existenţa a „doar” trei forme ale inteligenţei: analitică,
creativă şi practică.
În afara acestor modele mai pot fi citate: modelul neuropsihologic ( care descrie inteligenţa
în termenii ariilor fizice ale creierului); în această categorie intră şi cercetările lui Howard
Gardner care a ajuns la concluzia existenţei „inteligenţelor multiple” la care ne-am referit
mai înainte; modelul ecologic (care presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental,
firesc de operare).
7.5.5 Inteligenţa şi dezvoltarea acesteia în context şcolar
Deşi inteligenţa este o parte, o latură a personalităţii, ea intră în interacţiune nu doar cu
fiecare dintre celelalte laturi ale acesteia, ci şi cu întregul, care este însăşi personalitatea.
Din această perspectivă, relaţiile dintre inteligenţă şi personalitate şi forma acestora, ne pot
da o serie de sugestii educaţionale foarte interesante.
Astfel, precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce calitatea
rezultatului, depinde de personalitate; tendinţele caracteriale sunt cele care îl fac pe elev să
prefere spontan fie securitatea unei metodei verificate, fie riscul căutării unei metode noi şi
implicit al progresului; aceasta explică de ce unii elevi inteligenţi fac erori, pe când alţii, cu
nivel de inteligenţă mediu, nu comit erori.
Rapiditatea în rezolvarea unei probleme depinde de inteligenţă, în timp ce efortul depus
pentru rezolvare depinde de personalitate; inteligenţa este cea care determină formularea
61