PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

Activitatea de învăţare nu este numai iniţiată sau susţinută energetic, ci şi direcţionată,
orientată spre anumite conţinuturi care satisfac mai bine motivaţia învăţării. Dat fiind faptul
ca sfera comportamentelor de învăţare este plurimotivată, structura sistemului motivaţional
al elevilor este complexă, fiind determinata atât de dimensiunile personalităţii lor, cât şi de
condiţiile externe prezente în procesul învăţării. Un mediu şcolar favorizant, în cadrul
căruia profesorul joacă un rol facilitator, va stimula atingerea nivelului de motivare optimă
pentru îndeplinirea unor sarcini şcolare. Cunoaşterea motivelor elevilor constituie un prim
pas spre o intervenţie pedagogica optima pe parcursul activităţii instructiv-educative.
În timp ce motivaţia reprezintă cauza comportamentelor de învăţare, satisfacţia învăţării
este starea finală ce indică un mod eficient de realizare a motivaţiei. Ca şi motivaţia,
satisfacţia învăţării are surse multiple, fiind rezultatul evaluării gradului în care diferite
aspecte ale activităţii de elev corespund cu aşteptările şi nevoile personale. Motivaţia este o
problemă individuala, dar ea este şi produsul unor contexte de învăţare. Adeseori, profesorii
considera lipsa motivaţiei ca fiind principala problema cu care se confrunta în
managementul clasei. La rândul lor, elevii se întreabă de ce trebuie să înveţe la anumite
materii sau se plâng că orele sunt plictisitoare. Stimularea motivaţiei învăţării devine
problemă stringentă, atât pentru profesorii debutanţi, dar şi pentru cei cu experienţă
Pe fondul acestor dileme, principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei se impune în
practica educaţională ca unul dintre cele mai importante principii ale didacticii moderne,
după care profesorii se pot călăuzi în încercarea de a forma şi dezvolta elevilor o motivaţie
superioară. Deşi există multiple abordări şi metodologii de stimulare a motivaţiei elevilor,
aceasta rămâne, de multe ori, o activitate aproape intuitivă a profesorului, direct
condiţionată de talentul şi aptitudinea pedagogică a acestuia.
Pot fi schiţate o serie de recomandări generale, care pot fi aplicate în cazurile concrete ale
clasei. Insistăm din nou asupra intuiţiei şi talentului profesorului de a-şi cunoaşte elevii şi
de a-i motiva individual în funcţie de caracteristicile fiecăruia.
O primă grupă de recomandări se referă la utilizarea unor metode de lucru stimulative atât
în activitatea pedagogică desfăşurată în clasă cât şi în afara acesteia. În clasă se impune
atragerea elevilor prin folosirea metodelor pedagogice active (lucrul pe grupe, activitate
individuală şi diferenţiată, descoperirea dirijată, responsabilizarea elevilor), folosirea unor
materiale didactice atractive care pot stârni curiozitatea şi interesul. Transformarea
expunerilor didactice în activităţi motivante prin problematizarea acestora şi prin oferirea
de exemple concrete, reprezintă o altă condiţie esenţială de stimulare a motivaţiei.
Activităţile din afara şcolii constituie un cadru excelent pentru stimularea motivaţiei
şcolare. Dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la grupul şcolar, activităţile realizate în
cooperare sunt astfel serioase argumente de stimulare a motivaţiei.
O altă categorie de aspecte care pot stimula motivaţia elevilor se referă la evaluarea
şcolarilor. Nota trebuie să fie o recompensă care să răsplătească un efort depus. Profesorii
care dau note mari foarte uşor îi demotivează puternic pe elevii buni care nu vor mai fi
interesaţi să înveţe văzând că alţii mai slabi iau note bune fără muncă. Motivarea prin
întărire are şi o specificitate care ţine cont de vârsta elevilor. Astfel elevii mai mici ca
vârstă sunt mai motivaţi de o întărire mai mică dar imediată decât de o întărire mai mare
dar îndepărtată. La cei mari fenomenul este invers: întărirea mai consistentă este foarte
importantă pentru motivare, chiar dacă este mai îndepărtată în timp. În plus evaluarea
44