PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

de model. De aceea, atitudinea obiectivă, nepărtinitoare, principialitatea, respectarea
cuvântului dat sunt trăsături ce trebuie să-l definească pe profesor în relaţiile cu elevii săi.
Influenţarea şi schimbarea caracterului unui copil este mai facilă şi mai rapidă atunci când
această activitate se desfăşoară în grup. Grupul şcolar promovează sau sancţionează
comportamente ale membrilor, generează valori şi norme de grup. Din această perspectivă,
profesorul trebuie să cunoască şi să realizeze activităţi în grupul şi cu grupul şcolar.
7.5 Aptitudinile
7.5.1 Problema definirii aptitudinilor
În literatura psihologică există o varietate de opinii ce au în vedere descrierea
aptitudinilor;astfel, în unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de
"realităţi" psihice şi psihofiziologice, reprezentate de predispoziţii sau de capacităţi; în alte
lucrări pot fi întâlnite informaţii referitoare la "măsurarea aptitudinilor", dar nu şi la
conceptul general de aptitudine.
Ţinând cont de aceste aspecte, aptitudinile pot fi definite în relaţie cu alte concepte
psihologice. O primă abordare propusă de către psihologul francez Henri Pieron (1881-
1964) defineşte aptitudinile prin opoziţie cu capacităţile: ''Aptitudinea este substratul
congenital al unei capacităţi, preexistând acesteia din urmă, care va depinde de dezvoltarea
naturală a aptitudinilor, de formaţia educativă, eventual, şi de exerciţiu; numai capacitatea
poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate”. O asemenea
manieră de definire a aptitudinilor sugerează existenţa unei relaţii ca de la parte la întreg,
aptitudinea putând fi considerată doar ca un segment al capacităţii, care alături de aptitudini
cuprinde şi alte segmente. Evident că intre aptitudini şi capacităţi nu există doar diferenţe
de sferă.
O altă manieră de definire raportează aptitudinilor la finalitatea funcţionării lor. Atunci
când definesc aptitudinile, cei mai mulţi psihologi se referă la rezultatul obţinut în urma
intrării lor în funcţiune. Un celebru reprezentant al psihologiei funcţionaliste, Édouard
Claparède (1873-1940) susţinea faptul că finalitatea aptitudinilor reprezintă obţinerea unui
randament superior mediei, într-un anume domeniu de activitate: „aptitudinea este orice
însuşire psihică sau fizica considerată sub unghiul randamentului”. În acest context,
noţiunea de randament se referă atât la cantitatea, calitatea activităţilor subiectului cât şi la
rapiditatea cu care se desfăşoară activitatea. Mai recent noţiunea de randament a fost
înlocuită cu cea de „comportament eficient”. Cu toate ca accentul pus pe randament sau pe
comportamentul eficient, ca note definitorii este ale aptitudinii este binevenit, se pierde din
vedere natura şi specificitatea psihologică.
În sfârşit, aptitudinile pot fi definite prin sesizarea conţinutului lor specific. În structura
aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informaţii, deprinderi,
interese, capacitaţi), care îi extind aria de cuprindere şi de explicare. În felul acesta, apare
însă un nou pericol: acela de a lărgi nepermis de mult sfera noţiunii de aptitudini, fapt care
conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vieţii psihice.
Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atenţia asupra unor
caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu soluţionează complet problema. De
aceea o perspectivă raţională este aceea dată de definiţia propusă de M. Zlate „aptitudinile
53