PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

afara programului şcolar). Alte poziţii afirmă că un astfel de tratament este discriminator
pentru elevii obişnuiţi şi că şcolile pentru cei dotaţi le cultivă acestora sentimente de
superioritate şi de elitism. Sintetizând, se poate spune că diferenţele individuale în privinţa
inteligenţei impun adaptarea conţinuturilor de învăţare la nivelul intelectual al copiilor,
elaborarea unor tehnici şi metode adecvate de instruire, precum şi profesori special pregătiţi
pentru educarea acestora.
Multitudinea interpretărilor şi abordărilor inteligenţei a stârnit, evident şi interesul
psihologilor educaţiei. În acest context s-a dezvoltat unul dintre cele mai generoase modele
asupra inteligenţei în context educaţional, şi anume cel propus de către M. Martinez,
cunoscut sub numele de Modelul celor 3E. „Generozitatea” acestei noi teorii cognitive
asupra inteligenţei umane rezidă tocmai în premisele de la care pleacă autorul acesteia.
Atunci când inteligenţa este concepută ca un set de competenţe specifice, iar testele de
inteligenţă nu fac decât să măsoare nivelul de dezvoltare al acestor competenţe, concluzia
este una extrem de atractivă şi de incitantă: inteligenţa poate fi învăţată. Aşa cum în şcoală
sunt deprinse şi acumulate diferite cunoştinţe, tot şcoala poate fi cea care ar putea contribui
la dezvoltarea competenţelor care stau la baza inteligenţei umane. Altfel spus, inteligenţa
nu este doar o condiţie pentru actul educaţional, ci poate fi şi un rezultat al acestuia. Ideea
nu este de loc nouă; încă din timpul lui Binet a devenit clar faptul că inteligenţa este şi un
produs al educaţiei, sau, mai exact, al tuturor experienţelor care au valoare educativă. În
acest context, susţine autorul, scopurile educaţiei s-ar putea transforma astfel încât să
includă dezvoltarea inteligenţei elevilor şi studenţilor ca scop principal. Fără a nega
determinarea genetică a inteligenţei, autorul depăşeşte uşor această faţetă, accentuând în
schimb latura dobândită a acesteia. De aceea se poate vorbi în contextul acestei teorii
despre o „educabilitate” a inteligenţei. Modelul propus aduce în discuţie trei calităţi ale
inteligenţei considerate esenţiale.
În primul rând, autorul vorbeşte despre calitatea inteligenţei de a fi Entelică. Sensul restrâns
al acestei calităţi se referă la urmărirea şi la atingerea scopurilor (găsirea soluţiilor) în cazul
rezolvării unor probleme. În sens mai larg însă, această calitate generală a inteligenţei poate
fi văzută ca fiind una care permite adaptarea dar şi modelarea mediului înconjurător, prin
rezolvarea de probleme, în conformitate cu potenţialul individual. Este o viziune generoasă
şi deschisă către educaţie, care îmbină rigoarea teoriilor ştiinţifice cu un optimism
pedagogic bine fundamentat.
Cea de-a doua calitate a inteligenţei umane este Eficienţa. Autorul este de părere că
inteligenţa umană se află într-o strânsă relaţie cu sistemul individual de procesare a
informaţiilor. Eficienţa acestui sistem depinde de eficienţa parametrilor care au legătură cu
obţinerea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor. Toţi aceşti parametri pot fi grupaţi, în
concepţia autorului, în trei categorii largi care se referă la capacitatea de judecare, la
reprezentări şi la memorie.
În sfârşit, în concepţia autorului, inteligenţa este Evaluativă. Această calitate a inteligenţei
este evidentă, mai ales din perspectiva procesării informaţiilor şi a utilizării acestora. Din
punct de vedere strict psihologic, această calitate a inteligenţei pare a fi cea mai speculativă,
ea nefiind susţinută ştiinţific. Dintr-o altă perspectivă însă, Martinez susţine, pe bună
dreptate, că indivizii umani au tendinţa de a evalua şi de a îmbunătăţi calitatea informaţiilor
şi cunoştinţelor pe care le achiziţionează prin construirea unor scheme sau modele
cognitive. Acest lucru a fost evidenţiat şi de alţi autori care au susţinut că oamenii au
63