PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

stabilit astfel că un anume tip de învăţare se poate datora unei conexiuni realizate în urma
unei succesiuni de încercări şi erori.
În acest context Thorndike a formulat legea efectului ( care se referă la întărirea sau
slăbirea unei legături datorită consecinţelor plăcute sau neplăcute pe care le are) şi legea
întăririi (ce susţine că trăinicia unei conexiuni este dependentă de numărul de repetări
realizate). Cele două legi au fost descoperite şi de către Pavlov; diferenţele dintre cei doi se
reflectă în modul în care vedeau actul învăţării: Pavlov l-a conceput ca o înlocuire de
stimuli în timp ce Thorndike l-a văzut ca o înlocuire de reacţii.
Unul dintre cei mai acerbi critici ai lui Thorndike a fost un alt psiholog american J. B.
Watson (1878 - 1958) care a afirmat că acesta a utilizat în explicaţiile privind învăţarea prin
încercare şi eroare o serie de termeni subiectivi (plăcut, neplăcut) fapt care distorsionează
actul de învăţare. Plecând de aici Watson a propus o psihologie absolut obiectivă, exactă,
care să renunţe la elemente subiective, individuale şi care să permită o urmărire exactă a
comportamentului, care să precizeze şi să înregistreze clar reacţiile animalului în cadrul
experimentelor, fără speculaţii ce nu pot fi verificate. Această psihologie, în concepţia lui J.
B. Watson, ar trebui să studieze doar stimulul şi reacţia animalului, respectiv
comportamentul acestuia. S-a născut astfel un curent nou psihologia comportamentului sau
psihologia behavioristă ( în lb. engleză behavior înseamnă comportament).
Aceste cercetări au stat la baza cercetărilor asupra unui alt tip de învăţare, numit
condiţionare operantă al cărei principal promotor a fost B.F. Skinner (1904-1990),
psiholog ce aparţine aceleiaşi şcoli behavioriste. Acesta s-a ocupat în principal de
investigarea comportamentului de învăţare la animale. Spre deosebire de condiţionarea
clasică (descrisă de către Pavlov) în cadrul căreia animalul are un rol pasiv, învăţarea fiind
condiţionată de acţiunea exterioară, în cadrul condiţionării operante, animalul joacă un rol
activ, contribuind prin activitatea realizată la întărire.
Experimentele pe această direcţie au fost multiple şi au evidenţiat unele aspecte ale
învăţării prin întărire. Skinner a utilizat şi el variante ale cuştilor problemă în care plasa
animale cărora le studia comportamentul. Cuşca avea în interior o pârghie şi un jgheab
pentru aducerea hranei. În timp ce animalul se mişca haotic prin cutie, apăsa în cele din
urmă pârghia, moment în care primea prin jgheab o porţie de mâncare. Hrana juca rolul
unei recompense cu efect de întărire a comportamentului, făcând mai probabilă repetarea
acestuia în viitor.
Un fapt important evidenţiat de către Skinner a fost acela că eficienţa învăţării este
condiţionată de aplicarea întăririi (hranei) imediat după manifestarea comportamentului.
Ideea de condiţionare operantă a fost deseori aplicată în explicarea comportamentului
uman.
Skinner însuşi considera că acest fenomen al întăririi ar putea explica destul de bine toate
caracteristicile psihice ale fiinţelor umane, inclusiv limbajul şi gândirea, dar puţini
psihologi au fost de acord cu el. Cu toate acestea, învăţarea prin întărire rămâne un model
explicativ valoros pentru descrierea actului de învăţare.
Întărirea poate fi pozitivă, atunci când i se furnizează animalului ceva care îi place, îşi
doreşte sau are nevoie sau poate fi negativă când i se permite animalului să evite stimuli
neplăcuţi. Comportamentul învăţat prin întărire negativă este foarte rezistent la stingere, nu
6