WeaAreHR10_lowres

WE ARE FOCUSED
LOC
PENTRU
Creștem zicându-ni-se că joaca e pentru copii.
Așa că ne conformăm și trecem, ușor-ușor, la
lucruri serioase, de oameni mari. Ce scăpăm
din vedere în tot acest drum al maturizării și
al seriozității e că joaca e strâns legată de
creativitate, iar creativitatea e, mai departe, în
strânsă legătură cu inovația, progresul și, până
la urmă, cu succesul unui business. Ce facem
însă când observăm că acest triunghi, joacăcreativitate-succes,
nu mai e echilateral? ↘
ÎNCEPEM SĂ NE JUCĂM de la cele mai mici vârste. Înainte de a ști
să facem orice altceva. N-avem nevoie să știm să vorbim,
să mergem sau să alergăm, ne jucăm și e suficient. O
facem haotic, după bunul plac, fără nicio logică sau miză.
Pentru pură distracție. Și e așa bine!
Mai creștem și auzim prima oară de reguli, de premii,
de câștigători și perdanți, de echipe și mize, de competiție
și toate astea ne iau ochii. Amuzamentul rămâne, dar cade
în subsidiar, căci poleiala competiției ne ia ochii.
„Țară, țară, vrem ostași”, „Rațele și vânătorii”, „Pititea”,
„Castel”, „Nu te supăra, frate”. Le jucăm pe toate, ne
distrăm, dar, cel mai important, visăm să câștigăm și
facem tot ce ne stă în putință pentru a ne atinge obiectivul.
Jucăm cum știm mai bine ca să ajungem la premiu, chiar
dacă el e, de cele mai multe ori, mai degrabă imaterial, sub
formă de lauri imaginari pe care ni-i punem pe capetele
noastre mici în fața sau în spatele blocului.
Mai creștem puțin și începem să ne jucăm programat
și în doze mult mai mici decât ne-am dori. Cadrul se
rigidizează și standardizează. Apar profesorii și lecțiile,
clopoțelul care ne cheamă nesuferit în clasă din cele 10
minute la cât s-a redus joaca și, ce să vezi, nici măcar
acasă nu mai putem să ne jucăm decât tot așa, programat,
pentru că ele, temele, ne țin ocupați.
Mai creștem puțin și aproape uităm cu totul de joacă.
Apar hobby-urile, pasiunile, noțiunile mai bine definite de
timp liber și program și, oricum, în timpul programului, că e
școală, liceu sau facultate, nimeni nu prea vrea să te joci. Ni
se cere să învățăm, să luăm note, să absolvim și, chiar și cu
chiuluri și absențe, joaca se întâmplă tot mai puțin.
Intrăm în câmpul muncii, primul job, al doilea, uităm de
numărătoare la un moment dat și oricum nici nu mai contează
numărul. Muncim full time, ne jucăm mai mult project based,
în concedii și weekenduri, și doar când ne amintim s-o facem
pentru că la job avem treburi serioase de făcut. Avem de
livrat, de crescut cifre, de bifat task-uri.
E ceva în felul în care am fost crescuți noi, milenialii, care a
separat complet cele două zone, joaca și treburile „de oameni
mari”. Așa că acum, când suntem puși în contexte playful, ne
jucăm, dar cu rețineri.
LASĂ OMUL MARE SĂ SE JOACE ȘI SE VA PANICA
Vorbeam recent cu o prietenă despre cum se întâmplă
în zilele noastre brainstormingurile. Prietena mea lucrează
într-o agenție, deci într-un mediu cât se poate de creativ,
dacă facem această convenție că putem măsura creativitatea
(lucru, cu care, personal, nu sunt de acord, dar hai să mergem
mai departe cu convenția, de dragul argumentării). Aspectul
asupra căruia am căzut amândouă de acord e că oamenilor, în
mediul profesional, le e tot mai frică să își lase mintea liberă,
să zburde pe câmpii, chiar și într-un cadru făcut pentru asta,
cum e un brainstorming. Că e frica de penibil, că e teama de a
fi judecați de cei alături de care petrecem zilnic mai mult timp
decât alături de prieteni sau familie, că am uitat ce înseamnă
să fii liber cu adevărat în gândire, fără să-ți pui bariere, că
sunt toate acestea și multe altele, cert e că, cel puțin în cadru
profesional, ne vine tot mai greu să ne jucăm.
Cel mai bun exercițiu în cazul ăsta, la nivel individual,
e să te uiți la copii. Să-i privești. Să observi. Fără să judeci.
O să vezi că, de multe ori, copiii se înțeleg între ei perfect,
chiar dacă unii nici nu vorbesc, chiar dacă nu știu toți regulile
jocului, chiar dacă mai și plâng. Și, cel mai important, în timp
ce fac toate astea, toți se distrează.
p 32