WE ARE CHALLENGERS Totul e o joacă. SERIOS VORBESC. Text Sorel Radu p 64
WE ARE CHALLENGERS O NOUĂ DIMINEAȚĂ! Soarele-i sus pe cer! Începe o nouă zi de muncă! Îmi iau din dressing cămașa albă, apretată la dungă, pe care o închid la fiecare nasture, până la ultimul. Apoi scot din cutia ei cravata pe care am ales-o încă de aseară. Îi fac un nod dublu de care însă nu reușesc să fiu mulțumit decât după a cincea încercare. În sfârșit, acum e bine! Îmi pun pantofii cu satisfacția deplină pe care o văd oglindindu-se în lustrul la care am muncit aproape 15 minute aseară. Mă rog, se putea și mai bine, dar foarte rar îmi ies exact cum trebuie. Îmi iau inima în dinți cu gândul că poate totuși ceilalți nu vor băga de seamă micile imperfecțiuni și ies pe ușă. Mă simt bine așa, ca scos din cutie. Pășesc ușor, să nu mă sparg... Merg ușor pe aleea de lângă casă, spre mașină, când deodată îi aud pașii mărunți și grăbiți. Dar e deja prea târziu. Se aruncă pe mine plin de veselie, mă umple de păr pe pantaloni, îmi lasă și o mică urmă de praf, iar apoi aterizează cu laba din față direct pe pantoful meu drept. Lustrul pantofului e distrus! Încrederea mea s-a făcut scrum! Ziua mea e compromisă! Partea ei bună a durat cam 15 secunde. Până când simpaticul cățel a stricat cu bucuria lui netoată tot bibilul pregătit cu atâta migală. Acum trebuie să mă întorc să refac ce se mai poate. Dar cum era... n-are cum să mai iasă! God Damnit! Nu-mi vine să creeedddd! Câine idiot!!!! Nu știu dacă știți pe cineva așa. Dar, dacă știți, să-i transmiteți toată compasiunea mea. Eu, unul, am dimineți mai relaxate, n-am mai purtat cravată de vreo 10 ani, iar când mă duc la clienții mei din corporații și trebuie să pun totuși un sacou pe mine, îl arunc peste un tricou fără guler. Mă rog, chestie de opțiuni, nu zic că e bine așa. E alegerea mea. Cert că din povestea de mai devreme, aș prefera să fiu câinele. Cu bucuria lui naturală că vede pe cineva drag, care nu își încarcerează emoțiile într-o stupidă etichetă. Dar, dacă eu sunt câinele, atunci cine este Domnul?! Well, uneori sunt câinele, dar câteodată, sunt Mr. Hyde. Și, pentru că îl cunosc, să zicem, binișor, doamnelor și domnilor, dați-mi voie să vi-l prezint pe Dl. Perfecționist. „My life has been nothing but a failure”. A lăsat moștenire aceste vorbe perfecționistul Claude Monet, care și-a distrus din aceleași motive nenumărate creații. Dar despre care, dacă ar fi avut cu adevărat dreptate, astăzi ar fi trebuit să vă explic cine a fost Monet. Tendințele perfecționiste se regăsesc, de obicei, în profesioniștii de succes. Ceea ce e bine. Adică toată lumea vrea să aibă succes, iar lor le-a reușit. Doar că perfecționiștii, deși îl obțin, nu reușesc să-l vadă sau să se bucure de el niciodată. Pentru că se află într-un scenariu în care tot timpul le mută cineva linia de finish mai departe. Cu 10 metri. Și cu încă 10 metri. Iar ăsta pare un sport care nu se termină niciodată. Nu cunosc ceva mai epuizant și mai dezarmant! Și, ca ironia să fie completă, în cazul perfecționistului, cel care mută pe furiș linia de sosire mai departe este mâna nevăzută a tiranicei sale psihologii. Perfecționistul este, de cele mai multe ori, nemulțumit de el însuși, ceea ce-l face să tragă tot timpul și mai tare, și nu doar de el, ci și de cei din jurul său. Asta îl transformă în ochii acestora într-o persoană obositoare și neplăcută. Iar mesajul pe care toată lumea ar vrea să i-l scrie pe felicitarea de ziua lui ar fi: „Tati, mai ia și tu o pauză, să mai respirăm și noi!” Dar, au contraire de ceea ce sugerează intuiția, perfecționistul nu este un generator de productivitate! Când te uiți dincolo de suprafață, vei găsi un mecanism izvorât din frică. Frica de a nu greși. Asta duce la întârzieri ale proiectelor, la amânări permanente, în căutarea, desigur, a perfecțiunii. La dificultăți în a lua decizii. La frustrări și tensiuni mari în sânul echipei pe care o conduce. Adevăratul perfecționist își are, de obicei, rădăcinile în teama de eșec și inadecvare. Nevoia OPINIE p 65