WeaAreHR10_lowres

WE ARE CHALLENGERS
O NOUĂ DIMINEAȚĂ! Soarele-i sus pe cer!
Începe o nouă zi de muncă! Îmi iau din
dressing cămașa albă, apretată la dungă,
pe care o închid la fiecare nasture, până la
ultimul. Apoi scot din cutia ei cravata pe
care am ales-o încă de aseară. Îi fac un nod
dublu de care însă nu reușesc să fiu mulțumit
decât după a cincea încercare. În sfârșit,
acum e bine! Îmi pun pantofii cu satisfacția
deplină pe care o văd oglindindu-se
în lustrul la care am muncit aproape 15 minute
aseară. Mă rog, se putea și mai bine,
dar foarte rar îmi ies exact cum trebuie.
Îmi iau inima în dinți cu gândul că poate
totuși ceilalți nu vor băga de seamă micile
imperfecțiuni și ies pe ușă. Mă simt bine
așa, ca scos din cutie. Pășesc ușor, să nu
mă sparg... Merg ușor pe aleea de lângă
casă, spre mașină, când deodată îi aud
pașii mărunți și grăbiți. Dar e deja prea
târziu. Se aruncă pe mine plin de veselie,
mă umple de păr pe pantaloni, îmi lasă și
o mică urmă de praf, iar apoi aterizează
cu laba din față direct pe pantoful meu
drept. Lustrul pantofului e distrus! Încrederea
mea s-a făcut scrum! Ziua mea e
compromisă! Partea ei bună a durat cam
15 secunde. Până când simpaticul cățel a
stricat cu bucuria lui netoată tot bibilul
pregătit cu atâta migală. Acum trebuie să
mă întorc să refac ce se mai poate. Dar cum
era... n-are cum să mai iasă! God Damnit!
Nu-mi vine să creeedddd! Câine idiot!!!!
Nu știu dacă știți pe cineva așa. Dar, dacă știți,
să-i transmiteți toată compasiunea mea. Eu, unul,
am dimineți mai relaxate, n-am mai purtat cravată
de vreo 10 ani, iar când mă duc la clienții mei din
corporații și trebuie să pun totuși un sacou pe mine,
îl arunc peste un tricou fără guler. Mă rog, chestie
de opțiuni, nu zic că e bine așa. E alegerea mea.
Cert că din povestea de mai devreme, aș prefera
să fiu câinele. Cu bucuria lui naturală că vede pe
cineva drag, care nu își încarcerează emoțiile într-o
stupidă etichetă.
Dar, dacă eu sunt câinele, atunci cine este
Domnul?! Well, uneori sunt câinele, dar câteodată,
sunt Mr. Hyde.
Și, pentru că îl cunosc, să zicem, binișor,
doamnelor și domnilor, dați-mi voie să vi-l prezint
pe Dl. Perfecționist.
„My life has been nothing but a failure”.
A lăsat moștenire aceste vorbe perfecționistul
Claude Monet, care și-a distrus din aceleași motive
nenumărate creații. Dar despre care, dacă ar fi avut
cu adevărat dreptate, astăzi ar fi trebuit să vă explic
cine a fost Monet.
Tendințele perfecționiste se regăsesc, de obicei,
în profesioniștii de succes. Ceea ce e bine. Adică
toată lumea vrea să aibă succes, iar lor le-a reușit.
Doar că perfecționiștii, deși îl obțin, nu reușesc să-l
vadă sau să se bucure de el niciodată. Pentru că
se află într-un scenariu în care tot timpul le mută
cineva linia de finish mai departe. Cu 10 metri. Și
cu încă 10 metri. Iar ăsta pare un sport care nu se
termină niciodată. Nu cunosc ceva mai epuizant
și mai dezarmant! Și, ca ironia să fie completă, în
cazul perfecționistului, cel care mută pe furiș linia
de sosire mai departe este mâna nevăzută a tiranicei
sale psihologii.
Perfecționistul este, de cele mai multe ori,
nemulțumit de el însuși, ceea ce-l face să tragă tot
timpul și mai tare, și nu doar de el, ci și de cei din
jurul său. Asta îl transformă în ochii acestora într-o
persoană obositoare și neplăcută. Iar mesajul pe
care toată lumea ar vrea să i-l scrie pe felicitarea
de ziua lui ar fi: „Tati, mai ia și tu o pauză, să mai
respirăm și noi!”
Dar, au contraire de ceea ce sugerează
intuiția, perfecționistul nu este un generator de
productivitate! Când te uiți dincolo de suprafață,
vei găsi un mecanism izvorât din frică. Frica de a
nu greși. Asta duce la întârzieri ale proiectelor,
la amânări permanente, în căutarea, desigur,
a perfecțiunii. La dificultăți în a lua decizii. La
frustrări și tensiuni mari în sânul echipei pe care
o conduce.
Adevăratul perfecționist își are, de obicei,
rădăcinile în teama de eșec și inadecvare. Nevoia
OPINIE
p 65