WE ARE FOCUSED LOC PENTRU Creștem zicându-ni-se că joaca e pentru copii. Așa că ne conformăm și trecem, ușor-ușor, la lucruri serioase, de oameni mari. Ce scăpăm din vedere în tot acest drum al maturizării și al seriozității e că joaca e strâns legată de creativitate, iar creativitatea e, mai departe, în strânsă legătură cu inovația, progresul și, până la urmă, cu succesul unui business. Ce facem însă când observăm că acest triunghi, joacăcreativitate-succes, nu mai e echilateral? ↘ ÎNCEPEM SĂ NE JUCĂM de la cele mai mici vârste. Înainte de a ști să facem orice altceva. N-avem nevoie să știm să vorbim, să mergem sau să alergăm, ne jucăm și e suficient. O facem haotic, după bunul plac, fără nicio logică sau miză. Pentru pură distracție. Și e așa bine! Mai creștem și auzim prima oară de reguli, de premii, de câștigători și perdanți, de echipe și mize, de competiție și toate astea ne iau ochii. Amuzamentul rămâne, dar cade în subsidiar, căci poleiala competiției ne ia ochii. „Țară, țară, vrem ostași”, „Rațele și vânătorii”, „Pititea”, „Castel”, „Nu te supăra, frate”. Le jucăm pe toate, ne distrăm, dar, cel mai important, visăm să câștigăm și facem tot ce ne stă în putință pentru a ne atinge obiectivul. Jucăm cum știm mai bine ca să ajungem la premiu, chiar dacă el e, de cele mai multe ori, mai degrabă imaterial, sub formă de lauri imaginari pe care ni-i punem pe capetele noastre mici în fața sau în spatele blocului. Mai creștem puțin și începem să ne jucăm programat și în doze mult mai mici decât ne-am dori. Cadrul se rigidizează și standardizează. Apar profesorii și lecțiile, clopoțelul care ne cheamă nesuferit în clasă din cele 10 minute la cât s-a redus joaca și, ce să vezi, nici măcar acasă nu mai putem să ne jucăm decât tot așa, programat, pentru că ele, temele, ne țin ocupați. Mai creștem puțin și aproape uităm cu totul de joacă. Apar hobby-urile, pasiunile, noțiunile mai bine definite de timp liber și program și, oricum, în timpul programului, că e școală, liceu sau facultate, nimeni nu prea vrea să te joci. Ni se cere să învățăm, să luăm note, să absolvim și, chiar și cu chiuluri și absențe, joaca se întâmplă tot mai puțin. Intrăm în câmpul muncii, primul job, al doilea, uităm de numărătoare la un moment dat și oricum nici nu mai contează numărul. Muncim full time, ne jucăm mai mult project based, în concedii și weekenduri, și doar când ne amintim s-o facem pentru că la job avem treburi serioase de făcut. Avem de livrat, de crescut cifre, de bifat task-uri. E ceva în felul în care am fost crescuți noi, milenialii, care a separat complet cele două zone, joaca și treburile „de oameni mari”. Așa că acum, când suntem puși în contexte playful, ne jucăm, dar cu rețineri. LASĂ OMUL MARE SĂ SE JOACE ȘI SE VA PANICA Vorbeam recent cu o prietenă despre cum se întâmplă în zilele noastre brainstormingurile. Prietena mea lucrează într-o agenție, deci într-un mediu cât se poate de creativ, dacă facem această convenție că putem măsura creativitatea (lucru, cu care, personal, nu sunt de acord, dar hai să mergem mai departe cu convenția, de dragul argumentării). Aspectul asupra căruia am căzut amândouă de acord e că oamenilor, în mediul profesional, le e tot mai frică să își lase mintea liberă, să zburde pe câmpii, chiar și într-un cadru făcut pentru asta, cum e un brainstorming. Că e frica de penibil, că e teama de a fi judecați de cei alături de care petrecem zilnic mai mult timp decât alături de prieteni sau familie, că am uitat ce înseamnă să fii liber cu adevărat în gândire, fără să-ți pui bariere, că sunt toate acestea și multe altele, cert e că, cel puțin în cadru profesional, ne vine tot mai greu să ne jucăm. Cel mai bun exercițiu în cazul ăsta, la nivel individual, e să te uiți la copii. Să-i privești. Să observi. Fără să judeci. O să vezi că, de multe ori, copiii se înțeleg între ei perfect, chiar dacă unii nici nu vorbesc, chiar dacă nu știu toți regulile jocului, chiar dacă mai și plâng. Și, cel mai important, în timp ce fac toate astea, toți se distrează. p 32
DE JOACĂ ADULȚI Text Raluca Dumitra OPINIE p 33