Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

„Dintr-o antologie românească oricine
ar putea lipsi afară de el – pildă de seninătate
şi cumpătare”.
Prin operă a dat strălucire nouă prozei
româneşti, prin viaŃa lui a câştigat un spor
de prestigiu breslei scriitoriceşti.
Sadoveanu, mai circumspect, vorbeşte,
la Banchetul SocietăŃii Scriitorilor Români,
la care a reprezentat Academia Română şi
generaŃia mai veche a „VieŃii româneşti”,
despre faptul că trebuie sărbătorit ca şi cum
ar fi biruitorul ş-ar fi supus timpul.
„...Trebuie să te facem s-asculŃi discursuri,
şi nu din cele mai scurte, pe când un popor
întreg de cititori te aplaudă de pretutindeni.
Nu te aplaudă pentru că îmbătrâneşti, iubite
prietene, căci cititorii sunt întotdeauna
inteligenŃi, mai ales când ne aplaudă”. Un
portret mai generos în aprecieri se
conturează în finalul discursului: „...În afară
de timp şi de formele fragile şi
schimbătoare, rămâne un Brătescu-Voineşti
senin şi delicat, povestind cu discreŃie şi
simplicitate, subt zâmbete şi lacrimi reŃinute,
întâmplări domoale şi dramatice din viaŃa
bietului om pe acest pământ al nostru şi în
această trecătoare viaŃă, pe acest pământ al
nostru şi în această Ńară a noastră. În sufletul
nostru s-a fixat imaginea ideală a unui artist
care a interpretat sufletul nostru, contribuind
cu opera sa la patrimoniul comun al
umanităŃii” (Adevărul literar şi artistic din
5 februarie 1928). Şi cu altă ocazie,
insinuează semnificaŃia deosebită a operei,
referindu-se ulterior că s-a alăturat „luptei
împotriva răutăŃii şi ilegalităŃii” (Adevărul
din 11 aprilie 1937).
Sadoveanu recunoaşte că nu poate
face politică şi este silit să vegheze în
umbră, s-asculte şoaptele din culoare şi
ultimele anecdote – „aceasta nu-mi poate
aduce nici glorie, nici recunoştinŃă”. „Dar
şi în această latură sunt nevoit să sufăr.
Discursurile briliante din incintă sunt
viermi care îmi rod somnul; cel puŃin deaş
avea succese în culise”.
În articolele omagiale şi în studiile de
mai târziu Nicolae Iorga se referă la
delicateŃea sufletească, drept „primul fapt”.
Şi la pesimismul, care nu este din Eminescu,
cât din contactele cu viaŃa curentă.
„Cu o nuvelă, iscălită numai
„Brătescu”, Cea din urmă scrisoare, noul
scriitor deschidea o carieră literară în care
era să reveleze comorile unui suflet de o
rară delicateŃe” (Istoria literaturii
contemporane. Partea I, crearea formei
(1807-1890), Buc., 1986, pag. 380).
Analiza dureroasă se aseamănă aceleia
din Trubadurul prin filosofism revenind
veşnic asupra lui, prin nota de amărăciune,
dezgust şi de pesimism care nu vine atât
din Eminescu cât din dispreŃul vieŃii curente.
Întâmplarea este cea mai mişcătoare
povestire, schiŃa Microbul prezintă suferinŃa
unui biet funcŃionar, făcut obiectul unei
crude jucării de către colegii lui, ca în
Soufrances du professeur Delteil lui
Champfleury, Sminteala lui Radu FinuleŃ
se axează pe amintirile vii, duioase şi de o
adâncă umanitate din vechea Târgovişte, iar
Moartea lui Castor pe amintiri personale
dintr-un întreg isprăvit, câinele bolnav fiind
împuşcat de milă.
Cea mai frumoasă din povestirile lui
Brătescu-Voineşti cu pagini de o înaltă
valoare etică i se pare lui Iorga Două surori
(Ibidem, p. 152).
În altă parte a istoriei sale, este remarcat
faptul că Brătescu-Voineşti „e ispitit tot mai
mult de prezentarea amintirilor sale, a
conversaŃiilor sale ca nişte cazuri
psihologice” (Ibidem, p. 190); „De aici e
inteligibilă trecerea la cercetarea personală
a temeiurilor înseşi ale societăŃii şi ale vieŃii”
(Ibidem, p. 190).
Nota de profundă umanitate se
întâlneşte numai la un Brătescu-Voineşti,
remarcă Iorga.
Brătescu-Voineşti se ridică împotriva
literaturii „false şi urâte” veştezită de
Maiorescu prin Firimituri în care e schiŃat
tipul poetului Sixt Pandeliu, „cel mai grozav
de diabolic şi slab de înger în viaŃa de toate
zilele” (Ibidem, p. 344).
Iorga apreciază luarea de atitudine a
„liniştitului Brătescu-Voineşti”, care cheamă
la sacrificiu atunci când se declanşează
războiul de unitate naŃională: „VedeŃi geana
de lumină care încununează crestele
CarpaŃilor? E făcută din strălucirea ochilor
fraŃilor noştri care vin să vă scoată dintr-o
robie de veacuri” (Ibidem, p. 271).
Nicolae Iorga vede în Brătescu-
Voineşti „un povestitor foarte limpede, de
o gingăşie superioară, zugrăvind din vârful
penelului”. Personajele de căpetenie –
simpatice, înconjurate cu o palidă aură de
milă – sunt „păstrători ai amintirilor ce dorm
în sufletul lor ca moaştele sfinŃilor în
mătasa întinsă peste aurul stropit cu pietre
scumpe”. Ei sunt, în viziunea sa, „lini
drumeŃi ai vieŃii, care plâng zilnic la
căpătâiul unui dor ce a murit de multă
vreme luându-le şi o parte din viaŃa lor”,
sunt nişte „înfrânŃi care tac înaintea
noastră, care tac înaintea oamenilor şi, când
se iubesc, înŃeleg mai mult să se mângâie
împreună” (N. Iorga, O luptă literară, vol.
I, Bucureşti, 1970, p. 63). SchiŃele scurte,
precum acea în care „tânguirea ce se
smulge deodată zguduită ca de hohote de
plâns, din inima părintelui al cărui copilaş
10 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni