Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

PORTRETE ÎN PENIłĂ
Florentin Florentin Popescu
Popescu
„DOMNUL ACADEMICIAN
MIHAI CIMPOI”
Mă încearcă şi azi o anume jenă
(datorită mie, dar şi împrejurărilor socialpolitice
de dinainte de 1989) când mă
gândesc că până în urmă cu vreo 20 de ani
nu ştiam aproape nimic (şi nici nu citisem
nimic) despre academicianul (cu acest statut
după căderea comunismului şi la noi şi la
Chişinău) Mihai Cimpoi, un nume care
inspiră un mare respect atât la Bucureşti cât
şi în capitala Republicii Moldova.
Nu e aici locul şi nici nu mi-am propus
să zăbovesc asupra cauzelor necunoaşterii
mele (şi a altora din România) în ce-l
priveşte pe acest foarte interesant critic şi
istoric literar al cărui nume apare prezent
de ani buni în presa literară dar şi în editurile
de dincolo şi de dincoace de Prut.
În condiŃiile create după răscrucea de
istorie marcată de decembrie 1989, dl Mihai
Cimpoi a fost destul de des prezent – nu
numai prin cărŃi, prin articole apărute în
presa literară, ci şi fizic, ca persoană – în
Capitala noastră, ca şi în multe oraşe
româneşti, unde a fost invitat să se
„producă” printr-o prestaŃie deosebită,
făcută în diverse jurii, la diverse concursuri
literare şi nu numai.
Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor
din Moldova, dar, mai târziu, şi ca
membru al Academiei Române (şi de la o
vreme, unul din vicepreşedinŃii ei), dl
Mihai Cimpoi a reprezentat/ reprezintă
pentru oricare din gazdele care l-au/ îl
invită poate cea mai onorantă prezenŃă,
aşteptată şi aplaudată ca atare de către un
mare număr de iubitori ai culturii în
general şi ai literaturii în special.
Spătos, bine legat, amintind întrucâtva
de statura lui Sadoveanu, confratele nostru
de peste Prut inspiră din capul locului, pe
lângă respect, cum spuneam, un anume
calm şi o blândeŃe care nu ştiu dacă sunt
proprii tuturor moldovenilor, dar care pe
dânsul Ńi-l fac plăcut şi agreabil din chiar
clipa în care l-ai văzut pentru întâia oară
sau din aceea în care ai schimbat cu D-sa
primele replici.
„Domnul Academician”, după cum i se
adresează toŃi cei care îl întâlnesc şi cărora
le face onoare să le vorbească, pare mai
degrabă un înŃelept descins acolo direct din
templul cine ştie cărei religii decât din lumea
reală. Şi ca toŃi înŃelepŃii lumii şi D-sa e mai
mult tăcut decât guraliv, limitându-se să
răspundă la întrebările care i se pun, fără
comentarii de prisos, iar atunci când e rugat
să se adreseze unei săli, unui public, se ridică
în picioare şi, făcând o reverenŃă discretă
asistenŃei, nu se lansează în cine ştie ce
tirade, ci se păstrează în limitele „tematicii”
de pe ordinea de zi, vorbind cu parcimonie
şi prudenŃă, aşa încât cei care îl ascultă să
nu se plictisească ori să obosească.
Obişnuit cu ieşirile în public „Domnul
Academician” ştie că o intervenŃie în discuŃii,
oricât de interesantă ar fi aceea, e musai să
fie concentrată, altfel publicul oboseşte, îşi
pierde curiozitatea şi răbdarea de a audia pe
cineva, fie el şi o mare personalitate.
Mi-a fost dat să-i stau în preajmă d-lui
Mihai Cimpoi în mai multe locuri şi în
diverse situaŃii şi pot aduce aici şi acum
mărturie sub masca sobră, aparent rece şi
distantă a omului se ascunde un ins bonom,
plin de umor (în treacăt fie spus, prietenul
meu Mihai SălcuŃan, cel care organizează
anual la Buzău un festival al epigramei,
nici nu concepe vreun program din care
să lipsească „Domnul Academician”) şi
care, la o adică, la un pahar de vin sau de
bere, este dispus să-şi descarce o întreagă
tolbă de anecdote şi de întâmplări trăite
direct şi nemijlocit de-a lungul anilor, pe
la diversele manifestări culturale şi
ştiinŃifice la care a participat şi unde, nu
de puŃine ori, a fost nu numai un simplu
martor ocular, ci şi personaj.
Bunăoară, mai deunăzi, aflându-ne
amândoi în juriul „Moştenirii Văcăreştilor”
de la Târgovişte, îmi povestea cu umor
82 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni