Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

pahare de apă şi am dus sticla la loc ca să pot
bea câteva înghiŃituri furibunde.
– Zi, dom’le, ce s-a întâmplat?!
Am povestit cu cele mai mici detalii
răspunzând la întrebările care mă asaltau din
toate părŃile; am adus iar sticla şi iar am dus-o
la loc, de data aceasta bând cu gâlgâituri ca
şi cum ar fi fost apă.
– Îl reclam! Îl reclam până în pânzele albe!
TărâŃă m-a consiliat:
– Nu se rezolvă cu reclamaŃie, dom’ Gili!
trebuie să dai cum dă toată lumea. Altfel...
– Îl reclam! Fie ce-o fi! Îl reclam!
Mă încălzise Metaxa. Paharele se
goliseră. Între două bancuri cu miliŃieni,
TărâŃă ne-a rupt cu o zicere adânc simŃită:
– Dom’le, al dracului Metaxa ăsta, îŃi
moaie sufletul şi-Ńi crapă şliŃul!
Am adus sticla şi am golit-o umplând
paharele mai bine de jumătate.
Aerul devenise dens; am deschis uşa şi
geamurile de la balcon: fumul ieşea în valuri
violete înfruntate de roiuri de ŃânŃari neînfricaŃi.
TărâŃă rămăsese lucid:
– Nea Gili, ăştia până dimineaŃă te
ciuruiesc. A închis uşa şi geamurile.
M-am dus din nou în cămară şi am adus o
sticlă de Scanderberg (o aveam ascunsă pentru
situaŃii neprevăzute) pe care am golit-o în părŃi
egale în cele cinci pahare. TărâŃă, expert:
– Dom’le, al dracului de albanez
Scandăbercul ăsta, te unge pe maŃe, coniacul
nostru parcă îl fac din găinaŃ, perforează...
Trecuse de miezul nopŃii şi nimeni nu
schiŃase niciun gest că ar vrea să plece.
Paharele se goliseră şi TărâŃă revenise la
bancurile cu miliŃieni. Aveam în cămară două
sticle de Ńuică aduse de socru-miu pentru
nea Tudorache, tapiŃerul, care repara din
şase în şase luni recamierul cumpărat în rate
pentru noaptea nunŃii (vecina de la etajul
inferior, pensionată pe caz de chestii
femeieşti, de câte ori o vedea pe Diana o
intercepta sonor de la fereastră să se audă
şi în blocul vecin: - Diano, voi nu mai reparaŃi
recamierul ăla? N-am putut să dorm toată
noaptea, o să dărîmaŃi tavanul!). TărâŃă i-a
recunoscut imediat provenienŃa:
– Dom’le, asta-i marfă de lux: undelemn,
în doagă de gutui, puicuŃa are pe puŃin opt
anişori.
– De unde ştii? m-am interesat inocent.
– Cum de unde, dom’le? După mărgele,
uite-le colea, pupa-i-aş eu boticu ăsta Ńuguiat
de fată mare! şi a pus sticla la gură.
– Dom’le, marfa asta e marca Mişu
Cristescu, din Ursei.
Nu greşise.
Când am fost la ai ei prima dată, invitat de
Diana, elevă în ultima clasă de liceu, să-i cunosc
părinŃii, nea Mişu, a făcut un scurt istoric:
– Aici e baştina de patru sute de ani a
Cristeştilor (Cristea, pârcălabul, a primit
hrisov de întărire în 1526 de la Radu de la
AfumaŃi). Casa a ridicat-o tata pe temeliile
celei vechi moştenită de la bunicul lui.
Magaziile din bârne de stejar cioplit cu barda
sunt refăcute de mine. BuŃiile sunt făcute de
State Belibou, meşter care lucra numai pentru
hrubele domneşti.
Tata socru zicea, dom’ profesor (aceasta
era formula pe care n-a abandonat-o nici
după ce-i devenisem ginere: avea un respect
neŃărmurit pentru intelectualii ridicaŃi din
rândul oamenilor simpli) dac-aş da drumu’
la câtă Ńuică s-a vândut acilea duce Morenii
în Dunăre.
Dinspre Iedera începuse să se lumineze;
adormisem cu capul pe masă. M-a trezit Diana:
– Vezi că la unsprezece ai ore.
– După un duş rece şi un ness Mocca
dublu, la zece jumătate păşeam apăsat pe
strada Iederii pe care era liceul. Pe hol, Caterina,
femeia de serviciu, a strigat ca la incendiu:
– Te-asteaptă-don-directo-la cabine’
Am ciocănit discret de două ori; de după
uşă un răget m-a trezit de-a binelea:
– Intrrăăă!
– Vă salut, tovarăşe director.
– Mă pulică, amu se vine? Lă prânzul ăl
mare?! Ai avut ore de la opt!
– N-am ştiut că s-a schimbat... oraru’
– Trebuia să te interesezi! Eteee, sula lu’
Noe, eu sunt mă-ta să-Ńi port de grijă? Dă-mi
caietul de planuri să semnez.
– Nu-l am la mine..., l-am uitat...
– Te duci şi-l aduci. Fără el nu intri la clasă.
– Vă rog, fiŃi îngăduitor, îl aduc după ce
termin orele...
– Nu-s îngăduitor nici cu tata din groapă.
Astea-s dispoziŃiile secŃiei de învăŃământ, nu
sunt de la mine şi trebuie să le respectăm. Ne-am
înŃeles? Dacă intri fără planuri semnate, te
dau afară din clasă în faŃa elevilor. Eşti liber.
Când am ajuns lângă uşă, o măciucă m-a
izbit în moalele capului:
– Şi mai termină cu beŃivăniile astea
nenorocite, duhneşti ca o butie de borhot.
Ieri după masă ai fost de serviciu la cantină.
De ce ai lipsit? O să te reclam că nu-Ńi
îndeplineşti sarcinile profesionale. Luna asta
n-ai dat nicio oră de meditaŃie, nicio lucrare
de control, n-ai pus nicio notă, toate
cataloagele sunt goale.
Este necesar să deschid o paranteză
fiindcă Gili a vrut să se ridice de pe scaun, na
reuşit din prima încercare, la a doua s-a
înroşit-învineŃit şi mi-a făcut un semn discret
care tradus însemna, scuză-mă, trebuie să
mă uşurez...
Mie ca cititor îmi displac autorii care
apelează la acest procedeu: îŃi bagă pe gât tot
felul de rahaturi ca şi cum s-ar adresa unor
idioŃi; aşadar, îl consiliez pe cititor să nu-şi
piardă vremea cu trăncăneli.
Eu sunt nevoit să mă folosesc de acest
răsuflat subterfugiu fiindcă trebuie să
lungesc pelteaua pe douăsprezece pagini pe
72 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni