Lege ºi ambiguitate - Editura BIBLIOTHECA

corelează, pe linia lubricităŃii neînduplecate,
cu portretele de femei, unde ochii sunt
inexistenŃi ori intră în inventarul descrierii
ca simplu aport coloristic, fără înŃelesul
îndeobşte metaforizat, de ferestre ale
sufletului. Femeia – „cazemată” e privită
strategic, militar, cucerită fără milă, cu
toată duritatea, seducŃiei excluzând violul.
Imaginea ei se adună în „vizor”, la început
cu blândeŃe, centrându-se pe o zonă
erogenă: „Ca şi atunci, totuşi, ca şi imediat
după aceea când, o dată absolvită şcoala,
căuta să se angajeze la noi, îmi sărise în
ochi aceeaşi coafură simplă, cu părul
castaniu prins în codiŃă, la spate, care-i
evidenŃiază fruntea uşor bombată, nici
înaltă, dar nici îngustă, şi acelaşi zâmbet
suav, parcă un pic studiat, care-i pune în
valoare dantura superbă, pe care orice
actriŃă o visează. În plus, remarcasem
aceeaşi apetenŃă pentru fustele mini care,
evident, îi scot la mare vedere picioarele
lungi, bine proporŃiona-te, drepte, subŃiri
şi plinuŃe în acelaşi timp, într-un singur
cuvânt – perfecte; cel puŃin din punctul
meu de vedere. łin bine minte că atunci,
prima oară, purta nişte cizmuliŃe scurte,
cu toc nu prea înalt, închise la culoare,
din piele întoarsă. În vinerea aceea, însă,
când s-a produs... declicul, purta un
pantofior alb, de vară, cu decupeuri largi,
care-i făceau să semene mai degrabă cu
sandalele; erau pantofi, totuşi. De fiecare
dată când o reîntâlnisem – şi asta se
întâmplase cel puŃin de trei–patru ori, mai
apoi, din clipa când, exact cum
prevăzusem, vechilul, o dată văzut cu
sacii-n căruŃă, probabil, începuse s-o
plimbe cu angajarea –, avea aceeaşi
coafură şi acelaşi zâmbet, doar
vestimentaŃia a fost altfel. Eventual şi
poşeta, deşi aici nu sunt prea sigur, ca
eu, când am în bătaie o femeie cu picioare
super, nu mai văd mare lucru pe o rază
de cel puŃin un kilometru”.
O vitalitate ce Ńine de mecanica
instinctului primar pare să poarte, într-un
fel, personajul romanului, aşa cum 1-a
conceput Dan Gîju în trei feŃe, pe urmele
clasicului Don Juan. Văduvit de tragic,
oricât de impresionant se arată, nu iese
din Ńarcul omului comun, pentru care
doar sexul procură, în extazul sau în
trauma obscură de o clipită, deschideri
dincolo de condiŃionările existenŃei sale
individuale. Lup singuratic, îi trece prin
aşternut un lung şir de femei: amanta
inginerului Ticu Vamă (Zeus), negresa
Leonide, Zhery, o unguroaică abraşă,
nevasta locotenentului Graiu, care-şi
înşeală bărbatul până şi cu soldaŃii, dar
numai cu cei de etnie magheară, Tania,
logodnica extravagantului locotenentmajor
Dan Decaru, poreclit Lupul Turbat
(Luptu), Malona Mantu (ultima „redută”)
şi altele, cele mai multe uitate. Locul de
întâlnire nu e natura, ci locul strâmt al
„cazematei”, o improvizaŃie pe şantier
unde seduce pictând şi scrie sub
categoria agreabilului, încăperea oarecare
aflată la îndemână, Turnul Chindiei, cu
simbolul său falic, unde se petrece o
scenă marcată de urcare şi coborâre. În
lumea lui, conflictul se petrece în cadrul
cuplului, pe fondul slăbirii legăturilor de
fidelitate, iar iubirea, se degradează în
îmbrăŃişări animalice, se risipeşte în
sentimentalisme fade sau lâncezeşte în
regimul domesticit al relaŃiilor conjugale.
Două femei deschid un cu totul alt
palier pentru înŃelegerea romanului. Ele
prilejuiesc experienŃe în stare să schimbe
întrucâtva traiectoria vajnicului
cuceritor, dar acesta le trece în rândul
marilor ratări. Prima e Amelia, o olteancă
divorŃată în urma unui mariaj nefericit
cu un ofiŃer, rămasă cu o fetiŃă, „avea
un glas catifelat, calin”. PuŃină prietenie,
o fărâmă de dragoste curata, sunt cu
putinŃă pentru Gato, cât privirea lui
stăruie pe chipul acela în care femeia e
om, nu numai sex. O adiere a spiritului
din harul povestirii amână indefinit,
olteanca e o Sheherezadă, aşezând
vremelnic făptura acesteia în zona
sacrului. Fiind păŃită, ea pune întrebări
vieŃii, nu dintre cele mai aspre, şi ceva
în jurul ei prinde să se înfiripe şi să capete
sens! „Lumea însă mă place aşa, ea nu
are de unde să cunoască absolut totul.
Şi mie a început să-mi placă lumea, aşa,
câte un pic. Pic cu pic... Şi de tine îmi
place un pic, ştiai? Vrei să-Ńi spun de ce?
(...) Pentru simplul motiv că tu nu ai
putea viola niciodată o femeie. Spune,
nu am dreptate? Sigur..., doar am avut
atâta vreme la dispoziŃie să te verific! Hi!
hi! hi! Iartă-mă, nu m-am putut abŃine...
Mă ierŃi, da? Ştii, Gato, simt nevoia să
fiu răutăcioasă, uneori, cu voi, bărbaŃii.
Cu toŃi bărbaŃii din lume, fără excepŃie.
Deşi ştiu că unii nu merită. Tu, de
exemplu. Pentru că şi tu eşti unul dintre
marii nefericiŃi ai planetei. Este?”.
(continuare la pagina 41)
36 LITERE – Revistă lunară de cultură a SocietăŃii Scriitorilor Târgovişteni